ICCJ. Decizia nr. 3133/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3133/2011
Dosar nr.235/45/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.V. şi SC V. SRL Iaşi au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, Guvernul României, Administraţia Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, solicitând să se constate următoarele:
- tratamentele administrative, fiscale, contravenţionale şi morale discriminatorii aplicate mai multor contribuabili, persoane fizice autorizate şi microîntreprinderi, în raport cu alte persoane fizice şi juridice favorizate, precizate în plângerile sale prealabile, cu obligarea pârâţilor a respecta art. 16 din Constituţie, art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 1 din Protocolul 12 la aceeaşi Convenţie;
- încălcarea de pârâte a dreptului de proprietate a reclamantului asupra veniturilor şi bunurilor folosite în societate, prin limitarea pretenţiilor băneşti la maxim 50% din venituri, conform art. 11, 20 şi 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului;
- încălcarea de autorităţile pârâte a dispoziţiilor art. 42 din Constituţie şi a art. 3 şi 4 titlul I din aceeaşi Convenţie;
- constatarea nelegalităţii şi neconstituţionalităţii art. 32 din OUG 34/2009, cu exonerarea sa de plata sumelor ce sunt reglementate prin acest act normativ;
- constatarea nelegalităţii şi neconstituţionalităţii art. 67 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 571/2003, cu exonerarea SC V. SRL de plata impozitului pe dividendele realizate în anul 2008, dar neridicate în 2009, din cauza crizei economice;
- constatarea nelegalităţii prevederilor art. 84 din Normele de aplicare ale Codului fiscal HG nr. 44/2004 prin raportare la prevederile art. 55 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 571/2003 şi la prevederile art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 1 din Protocolul la aceeaşi Convenţie;
- obligarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii să modifice şi să completeze normele reglementate prin Ordinul nr. 3/2007 de aplicare a Legii nr. 265/2007 şi prin Normele RNTR 1, conform art. 121 din Legea nr. 265/2007;
- constatarea abuzurilor Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii în ce priveşte tematicile de şcolarizare prin cursurile de pregătire urmate de examinare şi atestare a persoanelor desemnate să coordoneze activitatea CAEN 4932, cu obligarea ca aceste tematici să fie specifice activităţii CAEN 4932;
- încălcarea de Statul Român, prin instituţiile pârâte a Cartei Social Europene, în partea referitoare la raportul dintre salariul minim şi cel mediu şi obligarea Statului Român a lua măsurile necesare pentru ca acest raport să fie de 60 (50)% din salariul - venitul mediu;
- înlăturarea efectelor juridice ce le-au fost produse reclamanţilor ca urmare a celor contestate, cu acordarea de daune ce vor fi precizate ulterior;
- obligarea Ministerului Finanţelor a preciza prin Normele de Aplicare ale Codului Fiscal sau de Procedură fiscală, a duratelor de păstrare la sediile societăţilor, a actelor contabile, pe categorii, până la distrugerea lor.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în opinia sa, reglementările interne sunt necorelate şi conduc la o fiscalitate excesivă, în dauna contribuabililor, fiind de natură a încălca reglementările europene, dar şi Constituţia României şi Legea nr. 47/1992 ce reglementează activitatea Curţii Constituţionale sunt considerate ca fiind neconstituţionale.
Ulterior, prin precizările depuse la dosar, reclamanţii au arătat că, date fiind reglementările evocate prin acţiune, pârâtele i-au încălcat dreptul la proprietate asupra veniturilor obţinute din activitatea comercială de taximetrie, aceste reglementări aflându-se în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, respectiv cu cele prevăzute în Constituţie. Cu privire la excepţiile invocate de pârâţi prin întâmpinări, a solicitat respingerea acestora.
Totodată, reclamanţii au arătat că renunţă la partea referitoare la constatarea neconstituţionalităţii prevăzute de art. 32 din OUG nr. 34/2009, precum şi la „partea din capătul de cerere 5, referitoare la constatarea neconstituţională a art. 67 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 571/2009", situaţie în care excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtul Guvernul României a rămas fără obiect.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât obiectul acţiunii principale îl constituie constatarea neconstituţionalităţii unor ordonanţe simple sau de urgenţă.
Pârâţii Administraţia Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin întâmpinare, au invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, în măsura în care din acţiunea reclamantului s-ar înţelege că acesta contestă şi acte emise de Administraţia financiară, respectiv titluri executorii şi somaţii, situaţie în care competenţa revine instanţei de executare. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin întâmpinare, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin prisma primelor două capete de cerere, întrucât nu a fost urmată procedura prealabilă în legătură cu Ordinul nr. 3/2008 emis de Ministerul Transporturilor, şi lipsa calităţii procesuale pasive a acestui minister, pentru că nu dispune de competenţe în materie fiscală, raportat la punctul 1 din acţiune.
În ce priveşte solicitarea reclamantului de asimilare a societăţii şi întreprinderilor individuale, cu persoana fizică autorizată în materia activităţii de taximetrie, a considerat pârâta că excede competenţelor sale, aşa cum exced şi capetele de cerere ce vizează legislaţia fiscală, iar în ce priveşte daunele invocate, acestea nu pot fi acordate în lipsa procedurii prealabile.
Cu privire la Sentinţa nr. 174/2010
Prin Sentinţa nr. 174 din 28 iunie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A.V. şi SC V. SRL în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, Guvernul României, Administraţia Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, în speţă, nu a fost sesizată de reclamant în condiţiile art. 1 şi 8 din Legea contenciosului administrativ, întrucât în realitate nu este criticat vreun act administrativ individual, ci legislaţia internă ce reglementează desfăşurarea activităţilor comerciale şi a fiscalităţilor la care aceasta este supusă, în general, cât şi în particular, prin reglementări fiscale specifice activităţii de taximetrie prestate de reclamanţi.
Astfel, reclamanţii urmăresc anularea şi modificarea legislaţiei fiscale identificate prin acţiune, întrucât ar avea, în opinia lor, drept consecinţă exonerarea implicită a acestora de obligaţiile fiscale stabilite prin titlul executoriu din 28 octombrie 2009 - titlu cu privire la cenzurarea căruia reclamantul nu a învestit prezenta instanţă. Totodată, au cerut ca instanţa de contencios să constate cadrul legislativ excesiv de stufos şi împovărător, instituit pentru reglementarea activităţii de taximetrie, atât prin legislaţia fiscală, cât şi normele de autorizare şi verificare periodică a operatorilor de taxi, iar ca urmare a anulării/modificării acestora în sensul propus de reclamant, ar avea ca rezultat exonerarea acestora de taxele de autoritate şi tarifele de verificare auto achitate cu facturile ataşate cu titlu exemplificativ.
Or, susţinerile reclamantului privind eventuala corectare/modificare a acestor norme din lege şi ordonanţe intră în competenţa exclusivă a puterii legiuitoare (Parlamentul României, Guvernul României) puterea judecătorească având obligaţia doar a veghea asupra aplicării corecte a acestora de subiecţii de drept implicaţi în raporturile juridice guvernate de prevederile legale respective.
Prima instanţă a reţinut că nici actele administrative normative emise de organele centrale sau locale nu pot fi modificate de instanţa judecătorească în sensul dorit de reclamant (în speţă hotărârile de guvern şi ordonanţele Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii invocate de reclamant), instanţa având doar competenţa stabilită prin art. 18 din Legea contenciosului administrativ.
Referitor la competenţa instanţei de a se pronunţa asupra compatibilităţii legislaţiei interne cu cea a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, curtea de apel a reţinut că o astfel de măsură poate fi aplicată doar în ipoteza în care acţiunea cu care a fost învestită îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 1 şi 8 din Legea contenciosului administrativ, cerinţă neîndeplinită însă în cauză.
Totodată, a apreciat că nici pretinsa discriminare evocată de reclamant, ca un capăt principal de acţiune, nu poate fi cercetată de instanţa de contencios administrativ, raportat la normele Convenţiei, în lipsa identificării unui act administrativ individual în cauză.
Cu privire la Sentinţa nr. 220/2010
Prin cererea înregistrată la data de 20 septembrie 2010, reclamanţii A.V. şi SC V. SRL au solicitat îndreptarea, lămurirea şi completarea încheierii din 21 iunie 2010 şi a Deciziei 174/CA din 28 iunie 2010, în temeiul art. 281, 2811, 2812 şi 2813 din C. proc. civ., criticând încheierea de şedinţă din 21 iunie 2010 sub aspectul reţinerii incomplete a susţinerilor sale orale, cu privire la culpa Ministerului Transporturilor în vătămarea dreptului său de proprietate asupra veniturilor şi a exemplificării cu Ordinul nr. 761/1991, OUG nr. 199/2005 şi a Ordinului nr. 3/2007.
Totodată, au criticat încheierea şi cu privire la renunţarea la calea de atac direct prin excepţii de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale pe care le considera incidente în cauză, dar şi referitor la omisiunea înlăturării din citativ a Statului Român, care nu mai avea calitate procesuală pasivă, nefiind consemnată nici modificarea enunţurilor capetelor 4 şi 5 din acţiune.
Cât priveşte Sentinţa nr. 174/CA/2010 reclamanţii au cerut să se lămurească care era temeiul de drept al acţiunii sale, dacă unele dispoziţii din legi sau ordonanţe se constituie sau nu ca acte administrative, şi dacă legislaţia internă evocată în acţiune nu încalcă prevederile menţionate expres din legislaţia europeană, aplicaţiile de drept şi prioritar de instanţele de judecată.
Prin Sentinţa nr. 220/CA din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de îndreptare, lămurire şi completare a încheierii din 21 iunie 2010 şi a Deciziei civile nr. 174/CA din 28 iunie 2010, formulată de către reclamanţii A.V. şi SC V. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, faţă de dispoziţiile art. 281 din C. proc. civ., că este lipsită de relevanţă neconsemnarea în totalitate în cuprinsul încheierii de şedinţă din 21 iunie 2010 a tuturor susţinerilor reclamanţilor, în condiţiile în care la dosar acesta a depus numeroase completări la acţiune şi care oricum au fost avute în vedere de instanţă la adoptarea hotărârii în cauză, neexistând aşadar vreo vătămare a drepturilor sale procesuale prin această pretinsă omisiune atâta timp cât astfel de critici pot constitui obiectul unui eventual recurs pe care reclamanţii îl pot promova împotriva Sentinţei nr. 174/2010.
Cu privire la art. 2811 C. proc. civ. invocat, a constatat că reclamanţii nu au solicitat lămurirea dispozitivului, ci a considerentelor sentinţei, sub aspectul extinderii motivării acesteia privind analiza tuturor motivărilor în drept ale acţiunii, însă aceste solicitări nu se încadrează în prevederile textului de lege menţionat, ci se pot constitui, de asemenea, doar ca şi critici pe care reclamantul le poate formula în calea de atac a recursului.
Prima instanţă a apreciat că nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 2812 din C. proc. civ., ce reglementează omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra vreunui capăt de cerere, având în vedere că susţinerile reclamanţilor vizează doar motivarea în drept a soluţiei adoptate.
Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs reclamanţii pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., invocându-se următoarele aspecte de nelegalitate şi netemeinicie privind Sentinţa civilă nr. 174 din 28 iunie 2010.
Se arată, că printr-o motivare contradictorie instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca atare acţiunea formulată fără a se pronunţa pe toate cele 12 capete ale acţiunii astfel cum a fost formulată.
Se arată în motivele de recurs că prin sentinţa atacată şi soluţionarea greşită pe excepţia inadmisibilităţii, instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi nu a ţinut cont de drepturile pretins vătămate ale reclamanţilor.
Se arată că sentinţa atacată este lipsită de temei legal deoarece, pe de o parte, instanţa de fond a refuzat nelegal să verifice conformitatea cu legea a ordonanţelor şi ordinelor apreciate de reclamanţi ca nelegale şi pe de altă parte, a refuzat să recunoască drepturile reclamanţilor la reparaţii patrimoniale, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
În motivele de recurs se arată că acţiunea formulată, inclusiv excepţiile de nelegalitate invocate sunt admisibile în raport de dispoziţiile art. 1, 4 şi 20 din Legea nr. 554/2004, aceasta deoarece privesc anularea unor norme legale care reglementează anumite aspecte de natură fiscală şi obligaţiile care rezultă din acestea privind activitatea operatorilor de taxi.
Aceleaşi motive de recurs, recurenţii le reiterează cu privire la sentinţa civilă din 4 octombrie 2010 prin care s-a respins cererea de îndreptare, lămurire şi completare a încheierii din 21 iunie 2010 şi a hotărârii din 28 iunie 2010.
În raport de ambele recursuri, recurenţii solicită admiterea şi casarea ambelor hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru ca instanţa să verifice legalitatea actelor contestate şi conformitatea lor cu legislaţia europeană.
La dosar, intimatul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Curtea, analizând recursurile declarate în cauză, pentru următoarele considerente le apreciază ca nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Curtea nu constată şi nu va reţine existenţa unei motivări contradictorii în ceea ce priveşte soluţia dispusă prin Sentinţa civilă nr. 174 din 28 iunie 2010 prin care acţiunea recurenţilor a fost apreciată ca inadmisibilă şi respinsă ca atare şi dispusă prin încheierea din 4 octombrie 2010 prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, ca neîntemeiată.
Ambele soluţii au fost motivate în fapt şi în drept, neputându-se reţine existenţa unei motivări contradictorii, faţă de ambele hotărâri fiind posibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de control judiciar.
Soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă priveşte faptul că acţiunea reclamanţilor astfel cum a fost formulată pe toate capetele de cerere nu se încadrează în dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar cele solicitate nu pot forma obiectul soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ în limitele prevăzute de art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Soluţia de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale se întemeiază pe faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 281 şi art. 2811 C. proc. civ.
Ambele soluţii recurate sunt legale şi temeinice fiind date cu aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor C. proc. civ., în cauză neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocate în motivele de recurs.
În mod corect instanţa de fond, în raport de toată acţiunea formulată, inclusiv pe excepţiile de nelegalitate invocate a pronunţat o soluţie de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.
Aceasta deoarece ce solicită recurenţii nu se încadrează în cererile care pot forma obiectul unei acţiuni, în condiţiile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004. Criticile de neconstituţionalitate exced controlului instanţei de fond, iar pe cele criticate, legislaţia internă ce reglementează activitatea de taximetrie prestată de recurenţi nu se încadrează în soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ, cu respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.
În mod corect au fost interpretate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 pe excepţiile de nelegalitate invocate, care nu pot fi primite în lipsa unui act administrativ individual. Faptul că reclamanţii înţeleg să conteste o întreagă legislaţie fiscală apreciată ca vătămătoare pentru interesele patrimoniale nu determină îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, în cauză fiind aplicate corect de instanţa de fond dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Soluţia dispusă prin încheierea din 21 iunie 2010 este legală şi temeinică în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 281, 2811 sau 2812 C. proc. civ., neexistând erori materiale, omisiuni de pronunţare, nesoluţionarea unor cereri incidentale în condiţiile în care acţiunea reclamanţilor astfel cum a fost formulată, modificată, precizată şi completată a fost apreciată corect ca inadmisibilă şi a fost respinsă ca atare.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 (1) şi (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile, menţinând ca legale şi temeinice ambele hotărâri recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.V. şi SC V. SRL împotriva Sentinţei nr. 174 din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de A.V. şi SC V. SRL împotriva Sentinţei nr. 220/CA din 4 octombrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2011.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3132/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3134/2011. Contencios → |
|---|
