ICCJ. Decizia nr. 3134/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3134/2011
Dosar nr.735,38/42/2007
Şedinţa publică din 31 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC P. SRL Ploieşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Prahova, anularea Deciziei nr. 310 din 28 decembrie 2006 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de Inspecţia fiscală, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumei de 1.467.903 lei, încasată în mod nelegal.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că prin Decizia nr. 310 din 28 decembrie 2006 s-a dispus respingerea contestaţiei formulate de societate pentru suma de 754.217 lei, reprezentând impozit pe profit şi suma de 236 lei, majorări de întârziere, desfiinţarea deciziei de impunere din 9 august 2006, pentru capitolul referitor la suma de 80.592 lei, impozit pe profit şi 12.592 lei majorări de întârziere, respingând ca nemotivată contestaţia pentru suma de 383.717 lei, compusă din impozit pe profit şi majorări aferente.
Reclamanta a arătat, totodată, faptul că raportul de inspecţie fiscală din 2 august 2006, ce stă la baza deciziei de impunere contestate, ignoră considerente de fapt esenţiale în calificarea corectă sub aspect juridic a raporturilor dintre părţile implicate în operaţiunile externe, ceea ce este de natură să conducă la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în speţă, evidenţiind că în speţă se aplică operaţiunea stipulaţiei pentru altul.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Prahova a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 116 din 15 august 2007, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC P. SRL, dispunând anularea în parte a Deciziei nr. 310 din 28 octombrie 2006 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a deciziei de impunere din 4 august 2006, precum şi a raportului de inspecţie fiscală încheiat la 2 august 2006, în sensul că a menţinut actul de control numai pentru suma de 383.717 RON, din care, 120.601 RON majorări de întârziere, conform raportului de expertiză întocmit de expertul D.G.
Prin Decizia nr. 2542 din 18 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, în nume propriu şi pentru Ministerul Economiei şi Finanţelor - Agenţia de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 116 din 15 august 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a casat această sentinţă trimiţând cauza spre rejudecare cu îndrumarea refacerii raportului de expertiză contabilă, întrucât pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Prahova a fost înştiinţată despre efectuarea lucrării numai cu o zi înainte, fără a se menţiona locul în care urmează a se desfăşura expertiza, indicându-se ca singură posibilitate de a contacta expertul contabil un număr de telefon ilizibil, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 208 C. proc. civ.
Pricina a fost reînregistrată la Curtea de Apel Ploieşti sub nr. 735,3/42/2007, dispunându-se refacerea raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză.
Prin Sentinţa nr. 264 din 11 decembrie 2008, în fond după casare, Curtea de Apel Ploieşti a respins acţiunea formulată de reclamanta SC P. SRL Ploieşti în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, ca neîntemeiată, reţinând că reclamanta nu a aplicat dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării din venituri, dintr-un an fiscal din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile şi faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile necesare existenţei stipulaţiei pentru altul.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC P. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, iar prin Decizia nr. 4514 din 22 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru refacerea raportului de expertiză, conform îndrumărilor Decizia instanţei de casare nr. 2542 din 18 iunie 2008.
Înalta Curte a apreciat că instanţa de fond nu s-a conformat în totalitate acestor îndrumări, ceea ce a condus la nelămurirea pe deplin a împrejurărilor de fapt ale pricinii, cu nerespectarea prevederilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., urmând să fie avute în vedere şi examinate, cu ocazia rejudecării cauzei, nu numai motivele invocate de părţi înaintea instanţei, ci şi motivele şi argumentele formulate prin cererea de recurs de reclamanta SC P. SRL Ploieşti, în special cele referitoare la incidenţa în speţă a mecanismului stipulaţiei pentru altul.
Învestită cu rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Ploieşti a înregistrat pricina în data de 9 martie 2010 sub nr. 735,38/42/2007 şi, potrivit deciziei de casare, prin încheierea din 13 aprilie 2010 a dispus refacerea raportului de expertiză financiar contabilă, cu citarea părţilor, având aceleaşi obiective, însă cu accent pe faptul că expertul trebuie să răspundă la obiecţiunile şi criticile formulate de pârâte şi la precizările instanţei supreme din Decizia de casare.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 131 din 25 mai 2010, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC P. SRL în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Prahova.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din cuprinsul raportului de expertiză refăcut în cauză de expertul D.G., rezultă că organele de control din cadrul D.G.F.P. Prahova au stabilit impozite de 1.467.903 lei, din care 369.979 lei majorări de întârziere şi că nu se datorează impozite Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în sumă de 1.084.186 lei din care majorări de întârziere 249.378 lei. În final, expertul stabileşte că reclamanta nu datorează impozite în sumă de 383.717 lei din care majorări de întârziere de 120.601 lei.
Prima instanţă a mai reţinut că indiferent dacă ulterior s-au făcut anumite modificări în ceea ce priveşte contractele de servicii încheiate de reclamantă, modificările de natură financiar contabilă la data respectivă nu au fost evidenţiate contabil, încălcându-se astfel atât legea contabilităţii cât şi art. 19 din Cod Fiscal
În ceea ce priveşte invocarea stipulaţiei pentru altul de către reclamantă, în derularea operaţiunilor comerciale cu cele două firme a făcut necesară analiza întrunirii condiţiilor prevăzute în art. 948 C. civ., reţinând că în fapt corespondenţa purtată între părţi în legătură cu împrejurarea că plata facturii iniţiale nu poate fi onorată până când nu erau clarificate pretenţiile financiare ale D.E. Ltd referitoare la finanţarea celor două proiecte nu poate conduce la concluzia că sunt îndeplinite condiţiile necesare existenţei unei stipulaţii pentru altul.
Concluzionând, judecătorul fondului a constatat că reclamanta nu a aplicat dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării din venituri, dintr-un an fiscal din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC P. SRL Ploieşti, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
În motivarea recursului formulat, recurentul-reclamant a susţinut în esenţă următoarele:
În mod greşit instanţa de fond a respins concluziile raportului de expertiză refăcut în cauză, fără a motiva înlăturarea acestuia şi fără a analiza decât în mod sumar mecanismul stipulaţiei pentru altul, astfel cum avea obligaţia în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., având în vedere dispoziţiile instanţei de recurs cuprinse în Decizia de casare cu trimitere din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Apreciază recurentul că, prin raportul de expertiză contabilă refăcut cu ocazia rejudecării cauzei, s-au clarificat raporturile juridice dintre părţi ca şi mecanismul care a stat la baza facturilor de stornare.
Astfel, susţine recurentul-reclamant că întrucât contractorul C.O.S. nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a avansului de 30% conform prevederilor contractuale, a încheiat la data de 2 august 2001 un contract cu firma D.E. prin care aceasta urma să crediteze finanţarea proiectelor în numele şi pe seama P. - această firmă acţionând în realitate ca un veritabil subantreprenor, efectuând lucrările aferente celor două proiecte, prin resurse financiare proprii.
Ulterior forma D.E. a facturat valoarea cheltuielilor efectuate, emiţând facturile Invoice din 20 aprilie 2005 în valoarea de 559.843 dolari SUA, din 23 mai 2005 în valoare de 66.225,41 dolari SUA şi din 20 decembrie 2005 în valoare de 637.221,65 dolari SUA, facturi care corespund cu notele de creditare din 20 aprilie 2005 şi din 23 aprilie 2005, stornările fiind efectuate în baza art. 7 din contractul de finanţare.
Susţine recurentul că operaţiunea care justifică motivul pentru care suma iniţial facturată conform invoice-ului extern a fost diminuată cu contravaloarea notelor de creditare emise partenerilor externi, în favoarea D.E. este stipulaţia pentru altul, în care SC P. SRL are calitatea de stipulant, C.O.S.S. LTD are calitatea de promitent iar D.E. - calitatea de terţ beneficiar.
Concluzionează recurentul că prin această operaţiune nu a avut loc o diminuare a valorii contractuale, deoarece suma de bani intrată direct în contul firmei D. nu este o sumă nedeductibilă, ci o sumă cheltuită în vederea obţinerii de profit, astfel că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ.
Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat concluzii scrise solicitând respingerea recursului formulat şi menţinerea Sentinţei civile nr. 131 din 25 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, având în vedere următoarele considerente:
Criticile recurentei-reclamante vizează în principal neînsuşirea de către instanţa de fond a concluziilor raportului de expertiză - refăcut în cauză, potrivit cărora recurenta-reclamantă nu datorează impozitul pe profit suplimentar, aferent unor venituri neînregistrate în sumă de 754.217 lei cu majorările aferente în sumă de 236.786 lei.
Instanţa de control judiciar constată că în mod corect instanţa de fond a înlăturat motivat concluziile raportului de expertiză având în vedere întregul material probator administrat în cauză cât şi prevederile legale incidente în cauză, respectiv dispoziţiile Legii nr. 82/1991 a contabilităţii cât şi dispoziţiile art. 19 şi 21 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 „Orice operaţie patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor contabile, dobândind calitatea de document justificativ" iar potrivit Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 306/2002 Secţiunea a 2-a - Principii contabile „Principiul independenţei exerciţiului financiar" precizează că „se vor lua în considerare toate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se va face raportarea, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor".
În conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare „profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, într-un an fiscal" iar potrivit dispoziţiilor art. 13 din HG nr. 44/2004 privind normele metodologice de aplicare a Codului fiscal „Veniturile sau cheltuielile înregistrate eronat sau omise se corectează prin ajustarea profitului impozabil al perioadei fiscale căreia îi aparţin".
Instanţa de control judiciar constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut prin sentinţa atacată încălcarea acestor dispoziţii legale, din probatoriul administrat în cauză rezultând că diminuarea profitului impozabil de către recurenta-reclamantă prin notele de credit, fiind întocmite fără a avea la bază documente justificative care să conţină denumirea furnizorilor de materii prime şi servicii, bunurile şi serviciile furnizate şi confirmarea beneficiarului că acestea au fost încorporate în proiectele supuse execuţiei.
De altfel contractul de finanţare încheiat de către recurenta-reclamantă cu D.A. Ltd Nigeria la data de 2 august 2001 ca şi facturile emise de această firmă în anul 2005, reprezentând „cheltuieli materiale" (neînregistrate în contabilitate la data controlului fiscal) nu pot fi considerate documente justificative cu privire la stabilirea impozitului pe profit, prin ele stabilindu-se doar obligaţii între părţi nu şi efectuarea unei operaţii patrimoniale.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora operaţiunea juridică care justifică motivul pentru care suma iniţial facturată conform invoice-ului extern a fost diminuate cu contravaloarea notelor de creditare emise partenerilor externi în favoarea D.E., este „stipulaţia pentru altul", întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ. iar recurenta-reclamantă nu a făcut dovada existenţei unor clauze contractuale, în folosul terţei persoane - D.E. Ltd, în contractele de subantrepriză încheiate cu C.O.S. şi C.S. Ltd.
Având în vedere toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică nefiind întrunite motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nici alte aspecte în sensul art. 3041 C. proc. civ., va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC P. SRL Ploieşti împotriva Sentinţei nr. 131 din 25 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2011.
Procesat de GGC -NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3133/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3135/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
