ICCJ. Decizia nr. 3424/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 3791 din 7 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții B.A., ?.a., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, a anulat Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 și adresa nr. 293378 din 18 iunie 2009 emise de pârâți și a obligat primul pârât la efectuarea plății către reclamanți a sporului de risc și solicitare neuropsihică de 50%, începând cu 01 iunie 2009 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, cu dobânda legală de la data nașterii dreptului, la data plății efective. Prin aceeași sentință, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la capătul de cerere privind repararea prejudiciului prin efectuarea plății sporului, și a fost respins, ca atare, acest capăt de cerere față de acest pârât. De asemenea, au fost respinse cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes a acțiunii.
în motivarea hotărârii pronunțate, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Excepția lipsei de interes este neîntemeiată, întrucât reclamanții din prezenta cauză, nefiind părți în dosarele în care s-ar fi pronunțat sentințele invocate de pârât, nu-și pot proteja direct drepturile decât în prezenta cauză în care au calitatea de părți.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Public este întemeiată doar cu privire la capătul de cerere privind repararea prejudiciului prin efectuarea plății sporului, deoarece între reclamanți și acest pârât nu există raporturi de serviciu. In ce privește celelalte capete de cerere, instanța de fond a apreciat că excepția nu este întemeiată, întrucât virarea de către Ministerul Finanțelor Public a sumelor de bani cuvenite reclamanților este consecința directă a anulării actelor contestate, unul dintre ele fiind emis chiar de acest pârât.
Excepția inadmisibilității acțiunii, ca urmare a depășirii limitelor puterii judecătorești, este nefondată, întrucât actele contestate sunt acte administrative supuse controlului de legalitate pe calea prevăzută de Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin ordinul contestat, emis în temeiul adresei nr. 293378/2009 a, s-a dispus, începând cu 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009, prin care procurorii beneficiază de un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația de încadrare lunară.
Actele contestate încalcă dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece permit diminuarea drepturilor salariale ale reclamanților.
In ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 și urm. C. proc. civ., întrucât nu există un raport juridic legal sau convențional de garanție de către Ministerul Finanțelor Publice a sumelor reprezentând drepturile ce se cuvin reclamanților.
împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții, invocând prevederile de art. 304 pct. 4, 5 ,7, 8 și 9 și art. 3041C. proc. civ.
In motivarea recursului formulat, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție reiterează excepția lipsei de interes a acțiunii, arătând că Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului î.C.C.J. a fost anulat prin mai multe hotărâri judecătorești, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.
în ce privește fondul cauzei, din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susține următoarele:
Instanța de fond în mod greșit a reținut că actele contestate au caracter retroactiv, în condițiile în care efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, respectiv 13 iulie 2009.
De asemenea, susține recurentul, actele contestate nu au fost emise cu exces de putere, întrucât Ministerului Public - Parchetul î.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare, atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a alocat sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Cu privire la cererea de chemare în garanție, recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit a respins-o, atâta timp cât obligația de garanție a ministerului subzistă în temeiul art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Legea nr. 500/2002 și că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 60-63 C. proc. civ., în scopul asigurării opozabilității hotărârii judecătorești pronunțate în cauză.
Totodată, arată recurentul, în mod greșit față de dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 a admis instanța de fond cererea reclamanților de acordare a dobânzii legale.
In motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 și art. 3011C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reiterează apărările invocate în fața primei instanțe, susținând, în esență, că acțiunea este inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile și a caracterului administrativ al actului contestat, precum și pentru depășirea atribuțiilor puterii judecătorești iar sentința atacată nu este suficient motivată cu privire la aceste aspecte.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
In ceea ce privește excepția lipsei de interes, este de reținut că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui. De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - emestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.106). Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că, în pofida anulării actelor prin hotărâre judecătorească, reclamanții justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării actelor ce formează obiectul litigiului.
Este neîntemeiat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată răspunde cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul celor hotărâte.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., instanța de recurs reține următoarele:
Curtea de apel a apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, înalta Curte reținând însă că inaplicabilitatea derivă din împrejurarea că dreptul reclamanților la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009 aplicabil numai în privința sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, precum și faptul că actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Este, de asemenea, necontestat caracterul retroactiv al actelor atacate, întrucât au fost emise în cursul lunii iulie și dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie. în același sens, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, actele contestate ar fi trebuit să fie elaborate și emise cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității legii civile, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății.
împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al acestora.
Emiterea actelor administrative contestate cu nesocotirea principiului neretroactivității aduce atingere și principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie.
Pe cale de consecință, înalta Curte reține că, prin emiterea actelor administrative contestate cu încălcarea principiului retroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.
în ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la respingerea de către Curtea de apel a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, se constată că nici acestea nu pot fi primite. Astfel, întemeiat a apreciat instanța de fond că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. în jurisprudența s-a reținut, în mod constant, că "instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv. Or, în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin Ministerului Finanțelor Publice potrivit Legii nr. 500/2002, ministerul nu este debitorul unei obligații de garanție sau de despăgubire, iar executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, se face cu respectarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 22/2002.
Nici critica referitoare la greșita acordare a dobânzii legale nu este întemeiată, reclamanții fiind îndreptățiți să primească și dobânda legală, a cărei acordare este menită să acopere integral prejudiciul cauzat prin devalorizarea monedei naționale, ca urmare a neachitării la timp a drepturilor, în raport cu dispozițiile art. 998-999 C. civ.
De asemenea, se reține că în mod corect a apreciat instanța de fond ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii.
Aceasta, întrucât, așa cum rezultă în mod expres din prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/20O4, în cazul cererii formulate de reclamanți - având ca obiect refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept - nu este obligatorie îndeplinirea procedurii prealabile, pe de o parte, iar caracterul administrativ al adresei emise de Ministerul Finanțelor Publice este evident, având în vedere că aceasta este menționată ca temei al emiterii ordinului contestat, pe de altă parte.
In acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, care reglementează obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ, potrivit cărora " ... se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
Or, în cauză, adresa emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezintă un refuz de efectuare a unei operațiuni administrative necesare pentru exercitarea dreptului legitim al reclamanților, în sensul dispozițiilor legale citate.
In raport de aceleași dispoziții legale, instanța de recurs apreciază ca neîntemeiată și critica referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Jurisdicției Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39) înalta Curte are în vedere practica sa constantă în litigiile având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
In consecință, față de considerentele arătate, cu care se completează hotărârea instanței de fond, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. au fost respinse recursurile, ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3614/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3469/2011. Contencios → |
|---|
