ICCJ. Decizia nr. 3113/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 26 mai 2010 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, solicitând anularea Hotărârii nr. 15.180 din 23 aprilie 2010 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
In motivarea contestației, reclamanta a arătat că în perioada 1940 -1945 s-a refugiat împreună cu familia sa din localitatea Hotar în localitatea Fâșca, Vârciorog, Ceica, aspect pe care l-a dovedit cu martorii B.M. și H.I., beneficiari ai drepturilor cuvenite în baza Legii nr. 189/2000, refugiați în acea perioadă împreună cu familia sa.
Reclamanta a susținut că din iunie 1942 părinții săi au schimbat locul de refugiu, mutându-se în Beiuș, unde era format Comisariatul General al Refugiaților din Nordul Transilvaniei și unde au fost înregistrați, așa cum rezultă din adeverința nr. 320 din 03 martie 2010 emisă de Direcția județeană Bihor a Arhivelor Naționale.
La 31 martie 1943, tatăl său I.C. a plecat pe front unde a fost luat prizonier de URSS până în martie 1945, iar reclamanta împreună cu mama și frații săi au rămas la Beiuș până la terminarea războiului, în martie 1945.
învederează că în anul 2006 a mai avut un proces pentru a beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, însă acesta a fost respins, deoarece nu s-a stabilit concret pe unde a fost trasată granița între România și Ungaria, reținându-se că satul Hotar nu a fost sub ocupație maghiară.
A arătat că această contrazicere a fost reglementată de lege, în sensul că s-a stabilit că și satele Subpiatra și Hotar au fost în mare parte sub ocupare maghiară, acolo unde, precizează reclamanta, majoritatea populației beneficiază de Legea nr. 189/2000.
Față de această situație și având în vedere completarea care a fost adusă Legii nr. 189/2000, precum și dovada că tatăl său I.C. apare în evidența refugiaților, reclamanta se consideră îndreptățită să beneficieze de drepturile conferite de lege.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, arătând că reclamanta a mai formulat în anul 2006 o cerere având același obiect, părți și aceeași cauză.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, arătând că sunt evidente contradicțiile dintre declarațiile martorilor în ce privește perioadele și localitățile în care reclamanta s-a aflat în refugiu, aceste declarații fiind contrazise și de actele oficiale depuse la dosar (filele 15-17 dosar fond).
La termenul din 30 iunie 2010, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, reținând că în speță nu există identitate de obiect, contestația reclamantei vizând o altă hotărâre emisă de pârâtă.
Hotărârea primei instanțe
Prin sentința nr. 247 din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta P.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut faptul că reclamanta, deși a declarat că a fost plecată în refugiu împreună cu părinții săi I.C. și I.A., în perioada 1940 - 1945, nu a făcut dovada în acest sens cu înscrisuri oficiale.
Din conținutul adresei nr. 321/2001 emisă de Arhivele Naționale rezultă că mama reclamantei, I.A. nu figurează în evidențele deținute de această instituție pe anul 1940, iar din relațiile furnizate de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale rezultă că în registrul refugiaților figurează I.C., cu nr. fișei 5694, înregistrat în perioada 2 noiembrie 1940 -18 mai 1942, însă această instituție nu deține fișa refugiatului.
In acest context, prima instanță a constatat că nu se poate stabili cu certitudine dacă I.C., despre care Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale a comunicat că figurează în registrul refugiaților, este tatăl reclamantei.
In plus, din conținutul declarațiilor notariale ale martorilor B.M. și H.I., rezultă că reclamanta s-a refugiat împreună cu mama sa în perioada iulie 1942 - martie 1945, din localitatea Hotar în localitatea Beiuș, în timp ce reclamanta a susținut că a fost în refugiu în perioada 1940 - 1945 împreună cu ambii părinți.
Prin urmare, prima instanță a apreciat că probele sunt neconcludente și nu pot duce la stabilirea calității reclamantei de persoană refugiată, în condițiile în care, aspectele declarate de martori nu concordă cu afirmațiile reclamantei si nu conțin foarte multe relatări cu privire la refugiul acesteia.
Recursul declarat de reclamantă
împotriva acestei sentințe, considerând-o nelegală și netemeinică, a declarat recurs reclamanta P.M.
In motivarea căii de atac, neîncadrată în drept, recurenta-reclamantă a arătat că toate actele dovedesc că tatăl său I.C. figurează în registrul refugiaților, întocmit în perioada 1940-1942, având nr. fișei 5694, după această dată fiind luat prizonier de către trupele sovietice.
A arătat că după plecarea tatălui, a rămas în localitatea Beiuș, județul Bihor împreună cu fratele I.D. și mama sa, aspect confirmat de cele două martore, dar și de actul de naștere și adeverința școlară unde a frecventat primele clase.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, reiterând argumentele susținute în fața instanței de fond (filele 7-8 dosar).
Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă și cu apărările intimatei-pârâte, cât și din oficiu, în baza art. 3041C. proc. civ., înalta Curte reține că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Argumentele de fapt și de drept relevante
Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 15.180 din 23 aprilie 2010 emisă de intimata-pârâtă, cu consecința emiterii unei noi hotărâri prin care să i se recunoască calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000 și acordarea drepturilor cuvenite.
Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că nu se poate stabili calitatea de persoană refugiată a reclamantei, în contextul unor probe neconcludente în care, declarațiile de martori nu concordă cu afirmațiile reclamantei și nu conțin foarte multe relatări cu privire la refugiul acesteia.
înalta Curte nu împărtășește acest punct de vedere, iar concluzia instanței de recurs se bazează pe probele administrate la prima instanță care au fost superficial analizate.
Analizând demersul procesual al recurentei-reclamante, înalta Curte reține că aceasta s-a adresat autorității pârâte în anul 2006, solicitând recunoașterea calității sale de beneficiar a prevederilor O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare și acordarea drepturilor cuvenite pentru perioada de refugiu cuprinsă între 1940-1945.
Prin Hotărârea nr. 12943 din 08 noiembrie 2006 emisă de pârâtă (a se vedea fila 24 dosar fond), a fost respinsă cererea reclamantei întrucât nu s-a făcut dovada persecuției din motive etnice, reclamanta plecând dintr-o localitate aflată pe teritoriul necedat Ungariei într-o localitate aflată tot pe teritoriu românesc. Hotărârea nr. 12943 din 08 noiembrie 2006 a rămas irevocabilă în căile de atac.
Prin Legea nr. 296 din 28 septembrie 2009 a fost completat art. 1 din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că la art. II din acest act normativ se prevede că " persoanele îndreptățite potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins acțiunile prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot introduce cereri noi la casele județene de pensii sau, după caz, la Casa de Pensii a Municipiului București".
In temeiul acestei completări la lege, recurenta-reclamantă a formulat la data de 26 martie 2010 o cerere nouă de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, în sprijinul căreia a adus dovezi noi privind refugiul tatălui său I.C., în speță, extrasul nr. 320 din 03 martie 2010 emis de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bihor privind Registrul refugiaților întocmit în perioada 2 noiembrie 1940-25 octombrie 1944, certificatul emis de Ministerul Apărării Naționale - U.M. nr. 02405, Pitești, privind situația militară a tatălui său, precum și două declarații noi ale martorilor B.M. si H.I., beneficiare ale prevederilor Legii nr. 189/2000.
Prin Hotărârea nr. 15.180 din 23 aprilie 2010, Casa Județeană de Pensii Bihor a respins cererea, cu motivarea că mama reclamantei, I.A. nu figurează în evidențele Arhivei Naționale a Județului Bihor, iar din cuprinsul declarațiilor de martori, altele decât cele depuse în dosarul din 2006, reies date contradictorii în ce privește persoanele, data și localitatea din care reclamanta și familia sa ar fi plecat în refugiu.
Concluzia la care a ajuns prima instanță, investită cu soluționarea contestației formulate împotriva acestei hotărâri este bazată pe o interpretare greșită a probelor cauzei, privite în ansamblul lor și necorelate în mod logic.
Analizând înscrisurile administrate, înalta Curte a ajuns la o concluzie contrară.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
în ceea ce privește dovada încadrării în ipoteza reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 "dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar "în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori."
Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 61din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Contrar poziției exprimate de intimata-pârâta și preluată de judecătorul fondului, instanța de recurs stabilește că recurenta a făcut dovada refugiului pentru perioada 1940-1945, cu înscrisurile oficiale eliberate de autoritățile competente precum și cu declarațiile de martori.
Este adevărat că potrivit adresei nr. 321/2001 emisă de Arhivele Naționale, mama recurentei, I.A., nu figurează în evidențele deținute de această instituție pe anul 1940, însă, din conținutul extrasului nr. 320 din 03 martie 2010 emis de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bihor privind Registrul refugiaților întocmit în perioada 2 noiembrie 1940 -25 octombrie 1944 (fila 4 ds.fond), reiese că tatăl recurentei, I.C., figurează înregistrat în perioada 2 noiembrie 1940 - 18 mai 1942 cu nr. de fișă 5694.
In opinia instanței de recurs, concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că, nu se poate stabili cu certitudine dacă I.C. este tatăl recurentei, în lipsa fișei de refugiat, este excesivă, în condițiile în care, recurenta a depus în probațiune și actele de stare civilă ale părinților, din care rezultă cu evidență că tatăl se numește I.C.
Fișa de refugiat evidențiază, într-adevăr, date despre înregistrarea refugiului tuturor membrilor unei familii, însă lipsa acesteia nu poate fi imputată recurentei care a depus diligentele necesare în vederea obținerii de înscrisuri oficiale, în condițiile art. 61din O.G. nr. 105/1999.
Așadar, pentru perioada 2 noiembrie 1940 - 18 mai 1942, se reține că recurenta a făcut dovada refugiului cu înscrisuri oficiale, contrar celor reținute de instanța de fond.
Perioada de refugiu rămasă, până în martie 1945, a fost dovedită cu declarațiile autentificate ale martorilor B.M. și H.I., din cuprinsul cărora rezultă că recurenta a fost refugiată din localitatea Hotar, în localitatea Beiuș împreună cu mama I.A., din vara anului 1942, până în anul 1945, când, după război, atât familia recurentei, cât și familiile martorilor menționați, s-au reîntors în localitatea de domiciliu.
înscrisul aflat la fila 5 din dosarul de fond, în speță, certificatul emis de Ministerul Apărării Naționale -U.M. nr.02405 Pitești, care atestă faptul că în perioada 31 martie 1943 - 23 august 1944, I.C. a fost pe front cu Regimentul Infanterie, iar în perioada 23 august 1944 - 12 aprilie 1945 a fost luat prizonier de trupele sovietice, confirmă susținerile recurentei, potrivit cărora, după plecarea tatălui pe front a rămas în refugiu împreună cu mama și frații săi, până în primăvara anului 1945, justificându-se astfel și absența înregistrărilor în Registrul refugiaților pentru perioada mai 1942- martie 1945.
In consecință, instanța de control judiciar apreciază că judecătorul fondului a făcut o interpretare greșită a probatoriului administrat în cauză, de unde și concluzia eronată privind neîndeplinirea de către reclamanta-recurentă a condițiilor prevăzute de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs
Pe cale de consecință, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica sentința atacată, în sensul că va admite acțiunea reclamantei și va anula hotărârea nr. 15180 din 23 aprilie 2010, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor cu consecința obligării pârâtei la emiterea unei hotărâri prin care să-i recunoască reclamantei drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, începând cu data de 01 aprilie 2010, pentru perioada 2 noiembrie 1940 - 06 martie 1945.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3292/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2929/2011. Contencios → |
|---|
