ICCJ. Decizia nr. 467/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 121 din data de 16 martie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții C.S. și A.S. în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Cluj Napoca, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și, în consecință, a obligat primul pârât să comunice dosarul de revendicare cu nr. intern 2427 privind notificările pentru terenul situat în Cluj Napoca, și Dispoziția nr. 4210 din 08 martie 2007 a Primarului Municipiului Cluj Napoca, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia privind titlul de despăgubire și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită titlul de plată și să facă plata despăgubirilor către reclamanți, indexate la data plății.
In motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că prin Dispoziția nr. 4210 din 08 martie 2007 a Primarului Municipiului Cluj Napoca s-a propus acordarea de despăgubiri la valoarea de 2.109.360.000 lei, reprezentând cota de 1 din terenul în suprafață de 1000 mp, situat în Cluj Napoca, înscris în C.F. 19588 Cluj, cota reclamanților A.M. și C.S., dosar care a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 28 ianuarie 2010 sub nr. 46442/CC.
Examinând dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și conduita pârâtelor prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru Drepturile Omului și Libertățile Fundamentale, ale art. 41 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, Codului Bunei Conduite Administrative al Parlamentului European, Recomandării (2001) 9 din 05 septembrie 2001 a Comitetului de Miniștri ai Statelor Membre ale Consiliului Europei, instanța de fond a apreciat că, în cauză, în vederea protejării dreptului de proprietate al reclamanților și în aplicarea principiului soluționării cererii într-un termen rezonabil, este necesar a da eficientă acțiunii reclamanților prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești constrângătoare pentru autoritatea administrativă în vederea îndeplinirii în cel mai scurt timp și eficient a atribuțiilor ce îi revin, fiind respinsă, pentru aceste considerente, excepția prematurității cererii reclamanților invocată de către pârâte.
Curtea a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, raportându-se la dispozițiile legale care reglementează atribuțiile acestor autorități.
2. Calea de atac exercitată în cauză
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând respingerea acțiunii reclamanților față de acest recurent ca prematur formulată, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 3041și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că:
- în mod nelegal a respins instanța de fond excepția prematurității solicitării de plată a despăgubirilor bănești, în condițiile în care, deși decizia reprezentând titlul de despăgubire al reclamanților urma să fie adoptată (și a fost adoptată) în data de 23 martie 2010, de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, titlul de despăgubire nu a fost încă emis, iar reclamanții nu au formulat opțiune pentru primirea despăgubirii în numerar.
- emiterea unui titlu de plată se efectuează în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, iar plata se efectuează în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare, în condițiile în care creanțele asupra statului pot fi eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO;
- nu există temei legal pentru indexarea despăgubirilor la data plății, despăgubiri fixate prin sentința civilă nr. 46/2006 a Tribunalului Cluj, fără a fi prevăzută vreo actualizare a acestora.
II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispozițiilor legale incidente, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat.
înalta Curte reține că obiectul prezentei cauze are ca obiect, în esență, nesoluționarea, într-un termen rezonabil, a cererii reclamanților de a primi despăgubirile prevăzute de lege pentru imobilul preluat abuziv, situat în Cluj Napoca, înscris în C.F. 19588 Cluj, constatarea refuzului nejustificat al pârâților de efectuare a operațiunilor administrative prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și obligarea acestora la acordarea de despăgubiri reclamanților într-un termen rezonabil, în condițiile în care aceștia au început procedura de restituire a bunului preluat abuziv sau a valorii acestuia în anul 2001 (notificările fiind înregistrate sub nr. 1301 și 1300 din 13 noiembrie 2001), la 08 martie 2007 a fost emisă Dispoziția Primarului Municipiului Cluj Napoca privind acordarea de despăgubiri, iar această decizie împreună cu dosarul aferent a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 28 ianuarie 2010 sub nr. 46442/CC.
Principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale are drept efect necesar și faptul că o cerere întemeiată pe dispozițiile Capitolului V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, având ca obiect obținerea despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, trebuie să fie soluționată într-un interval de timp rezonabil, calculat de la data sesizării autorității publice competente, în cadrul procedurii administrative preliminare și până la momentul finalizării procedurilor judiciare, prin pronunțarea hotărârii judecătorești irevocabile.
Or, luând în considerare intervalul de timp scurs de la inițierea procedurii, precum și faptul că în baza legislației interne, intimații-reclamanți sunt obligați să mai aștepte, pentru un termen neprecizat, realizarea drepturilor lor, fiind condiționați și de existența disponibilităților bănești, se ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 10 ani, ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerată o durată rezonabilă
In condițiile în care intimații-reclamanți au parcurs procedura impusă de Cap. V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, și față de obiectul cererii acestora, în aplicarea efectivă a principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, instanței naționale îi revine obligația de a dispune acele măsuri necesare realizării dreptului invocat de către reclamanți, în a cărui apărare a fost consacrat principiul sus-menționat, în sensul parcurgerii etapelor implicate de realizarea efectivă a dreptului, în speță a obligării autorităților pârâte la emiterea documentelor necesare obținerii efective a despăgubirilor ce fac obiectul cererii recurenților-reclamanți.
Soluția contrară ar greva de un formalism excesiv dispozițiile unei legi al cărei scop nu poate fi altul decât despăgubirea efectivă, eficientă și cu celeritate a unor persoane prejudiciate prin preluarea abuzivă a unor bunuri.
De altfel, așa cum rezultă din înscrisurile depuse chiar de către recurentă, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a executat deja obligația dispusă în sarcina sa de către instanță, în sensul emiterii Deciziei nr. 7877 din 23 martie 2010 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 210.936,00 RON în favoarea reclamanților, reprezentând valoarea despăgubirilor solicitate în cauză.
Argumentele recurentei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ce se circumscriu excepției prematurității cererii reclamanților-intimați față de această pârâtă-recurentă sunt nefondate.
Art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că:
"După emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acțiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operațiunilor de plată".
La rândul său art. 181, din același Titlu VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabilește că:
"(1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora întruna din modalitățile prevăzute în prezenta secțiune.
(2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.
(3)Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 lei, titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de opțiunea sa:
a) să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau
b) să solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 141_i cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul Proprietatea.
(4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea".
Din interpretarea acestor texte legale, recurenta ajunge la concluzia că prin actul normativ adoptat cu scopul "accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor" s-au introdus anumite "limite" pe care nu le poate eluda.
Curtea de apel a reținut însă în mod legal că dreptul de creanță pe are îl au intimații împotriva titlului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar limitările și condiționările impuse de reglementarea națională nu sunt compatibile cu protecția proprietății asigurată de protocol.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din urmă au prioritate.
în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un asemenea sistem "bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale". In această hotărâre s-a mai precizat și că , din moment ce Convenția face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecință, "obligația pentru judecătorul național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator".
In cauza Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunțat în sensul că deși O.U.G. nr. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de stat "totuși, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcționează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor". Deși speța nu era identică cu cea de față, Curtea de apel a decelat în mod corect că rațiunile pentru care Curtea Europeană a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost preluate abuziv, subzistă în prezenta cauză prin obligația impusă de către instanțe autorităților competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii.
In cauza Ramadhi și alții împotriva Albaniei s-a considerat că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.
In fine, soluția fondului se impune a fi păstrată și în virtutea principiului subsidiarității în materia protecției internaționale a drepturilor omului, instanța de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimata și de a nu expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în fața jurisdicției de la Strasbourg.
Pentru aceleași considerente nu pot fi primite nici criticile recurentei privind indexarea sumei acordate cu titlu de despăgubiri, aceasta dispoziție fiind menținută în vederea acordării unui remediu rapid și eficient în favoarea persoanei îndreptățite, pentru asigurarea unei reparații echitabile a prejudiciului suferit, orice dispoziție internă, cu caracter administrativ, fiind cenzurată din perspectiva priorității Convenției, pentru argumentele prezentate anterior.
Pentru aceste considerente, nefiind motive pentru reformarea sentinței recurate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, înalta Curte a respins recursul de față ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 450/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 408/2011. Contencios → |
|---|
