ICCJ. Decizia nr. 3469/2011. Contencios

Decizii ICCJ 2011 (Contencios administrativ)

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 370/32/2010 la data de 18 iunie 2010 pe rolul Curții de Apel Bacău, reclamantul U.G. a solicitat în contradictoriu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, virarea în contul reclamantului a sumei de 250.000 RON, reprezentând rest de plată neachitat din valoarea totală a despăgubirilor în numerar pentru care pârâta a emis titlul de plată, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii sub sancțiunea aplicării în sarcina conducătorului autorității a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere.

In motivarea acțiunii reclamantul a arătat că, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâta a emis decizia nr. 3348/10 2008 fiindu-i acordate despăgubiri în cuantum de 603.112, 46 RON.

Urmare a opțiunii exprimate au fost emise titlul de plată (decizia nr. 425 din 05 mai 2009) în valoare de 500.000 RON și un titlu de conversie (decizia nr. 9 din 08 ianuarie 2010) în cuantum de 103.112,46 RON, echivalentul a 103.112 acțiuni la Fondul Proprietatea.

A arătat reclamantul că față de prevederile art. 3 lit. h), din Titlul VII a Legii nr. 247/2005, în data de 09 martie 2009 a fost efectuată de către pârâtă plata sumei de 250.000 RON, reprezentând prima tranșă a despăgubirilor în numerar.

A mai învederat reclamantul că a formulat o nouă solicitare de plată înregistrată sub nr. R6/22731 din 21 aprilie 2010, întrucât în acest an trebuie efectuată plata celei de-a doua tranșe.

Cu adresa nr. 3140/DN din 10 mai 2010, pârâta 1-a informat pe reclamant cu privire la lipsa disponibilităților financiare, refuzând în fapt efectuarea plății respectivei tranșe prin invocarea dispozițiilor art. 182 lit. a) din O.U.G. nr. 81/2007.

Reclamantul a arătat că dispozițiile legale invocate de pârâtă drept temei al refuzului nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu cele ale art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional al CEDO, situație în care cele din urmă trebuiau aplicate cu prioritate.

Reclamantul a invocat hotărârea pronunțată de Curtea Europeană în cauza Dumitru Popescu contra România (Hot. nr. 2 din 21 aprilie 2007).

întâmpinarea formulată de pârâtă a fost depusă la dosar la data de 14 septembrie 2010, fără a respecta termenul procedural, astfel că aceasta a fost decăzută din dreptul de a-și formula apărare în cauză, excluzând excepția prematurității introducerii acțiunii care a fost reținută spre analiză.

Prin sentința nr.102 din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Bacău a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul U.G., a obligate pârâta să vireze reclamantului în cont IBAN nr. RO 14CECENTO6M7RONO564403 deschis la CEC Bank S.A. suma de 250.000.000 lei RON, reprezentând rest de plată din valoarea despăgubirilor pentru care s-a emis titlul de plată nr. 425 din 05 martie 2009, în termen de maxim 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

Pentru a pronunța această hotărâre Curtea a reținut următoarele.

In esență, reclamantul a arătat că prin aplicarea art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se aduce atingere dreptului său de a beneficia de măsuri reparatorii într-un termen rezonabil, precum și dreptului său de proprietate asupra unui bun, respectiv cel recunoscut prin decizia nr. 425 din 05 martie 2009.

Constituția României stabilește prin art. 21 alin. (2) că atunci când există neconcordanță între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile convenției, acestea din urmă au prioritate.

In privința caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, în jurisprudența Curții Europene a fost consacrat principiul conform căruia acesta se apreciază în funcție de "împrejurările cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și miza procesului pentru cei interesați" (cauza S.C. Concept LTD S.R.L. și Manole contra României).

întrucât în durata procedurii se include și faza administrativă de soluționare, întreaga procedură de acordare a măsurilor reparatorii se consideră a fi inițiată în anul 2001, odată cu formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, după cum susține și reclamantul.

Luând în considerare intervalul de timp scurs de atunci, precum și faptul că, potrivit dispozițiilor legale în discuție, reclamantul este ținut să mai aștepte 2 ani, fiind condiționat în plus și de existența disponibilităților bănești, o durată totală a procedurii de 8-9 ani trebuie, într-adevăr, considerate ca nefiind rezonabile.

Acestei împrejurări i se mai adaugă și faptul că reclamantul a fost lipsit în mod arbitrar de atributele dreptului său de proprietate asupra imobilului preluat abuziv.

Cu privire la excepția prematurității invocată de pârâtă s-a reținut că, chiar dacă dreptul subiectiv pretins de reclamant nu este actual, fiind afectat atât de un termen suspensiv ce urmează să se împlinească la data de 05 martie 2011, dar și de o condiție suspensivă, aceasta nu poate fi primită, acțiunea de față fiind una preventivă, având rolul de a preîntâmpina iminența unui refuz de plată pentru neîndeplinirea condiției suspensive, pe motivul privind lipsa de disponibilități financiare.

A mai reținut Curtea că promovarea acțiunii de față este justificată întocmai de răspunsul oferit de către pârâtă prin adresa nr. 3140/DN din 10 mai 2010, în sensul că plata despăgubirilor în numerar s-a realizat în limita disponibilităților financiare corespunzătoare celei de-a doua tranșe până la dosarul de opțiune nr. 1667 din 30 octombrie 2007 și că în prezent Autoritatea nu dispune de lichidități financiare în vederea achitării despăgubirilor în numerar către persoanele care au optat pentru despăgubiri conform O.U.G. nr. 81/2007.

In plus, motivat de imposibilitatea menținerii echilibrului bugetar, prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a dispus suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a respectivei ordonanțe, s-a dispus suspendarea emiterii titlurilor de plată, pe aceeași perioadă putându-se face valorificarea titlurilor de despăgubire doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea".

A conchis Curtea în sensul că, deși acest termen este instituit de lege, este discutabil în ce măsură considerentele de natură financiară pot fi opuse reclamantului în condițiile în care Curtea Europeană s-a pronunțat în sensul în care lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil a deciziei autorității administrative, întrucât obligația de executare incumbă statului (cauza Ramadhi și alții împotriva Albaniei).

In consecință, s-a apreciat că cele două componente termenul și condiția, adăugate la durata procedurilor urmate până în prezent de către reclamant, nu sunt compatibile cu existența unui remediu rapid și eficient, iar exigențele unei bune administrații la care are dreptul orice cetățean sunt și ele încălcate.

A considerat Curtea că nu este îndeplinită nici cerința existenței unui just echilibru, reclamantul fiind pus în situația de a suporta astfel o sarcină excesivă care nu poate fi justificată de rațiunile invocate de pârâtă.

în privința încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, s-a reținut că decizia nr. 425 din 05 martie 2009 a A.N.R.P. reprezintă "un bun", iar termenul și condiția impuse de art. 3 lit. h), respectiv art. 18²nu sunt compatibile cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1.

In ceea ce privește capătul de cerere privind aplicarea în sarcina conducătorului autorității a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere, dat fiind faptul că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 sunt specifice procedurii de executare înscrisă în Cap. 3 din lege, s-a apreciat că nu se impune a li se da eficiență, având prioritate principiul executării benevole.

împotriva hotărârii instanței de fond a declarat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, criticând soluția instanței de fond pentru neobservarea criteriului obiectiv de soluționare a cererilor de opțiune, stabilit prin art. 18²lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 coroborat cu art. 18²pct. 1 din H.G. nr. 128/2008 potrivit cărora emiterea titlurilor de plată și plata despăgubirilor se va face în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, în termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților bănești în contul A.N.R.P.

Urmare a dosarului de opțiune înregistrat la pârâtă sub nr. 08775 DIN 22 decembrie 2008 în conformitate cu prevederile art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, au fost emise în favoarea reclamantului-intimat Titlul de Plată (Decizia nr. 425 din 05 martie 2009) în valoare de 500.000 RON și un Titlu de Conversie (Decizia nr. 9 din 08 ianuarie 2010) în cuantum de 103.112,46 RON echivalentul a 103.112 acțiuni la Fondul Proprietatea.

în data de 09 martie 2009 a fost efectuată către reclamantul-intimat plata sumei de 250.000 RON reprezentând prima tranșă a despăgubirilor în numerar.

Se precizează că sumele aferente despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranșe pe parcursul a doi ani, calculați cu începere de la data emiterii titlului de plată până la concurența sumei de 500.000 lei, chiar dacă valoarea titlurilor de despăgubire depășește această sumă. Sumele aferente despăgubirilor în numerar în cuantum de maxim 250.000 lei se vor plăti într-o singură tranșă.

S-a mai menționat faptul că pentru dosarul de opțiune nr. 08775 din 22 decembrie 2008, scadența pentru plata celei de a doua tranșă conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 este data de 05 martie 2011.

In plus s-a subliniat că din rațiuni financiare creanțele asupra statului nu se pot plăti decât în condiții de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici de jurisprudența CEDO, și că ținând seama se impactul semnificativ asupra bugetului de stat pe care îl va avea plata despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de imposibilitatea menținerii echilibrului bugetar, Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 62/2010 care prin art. 3(1) suspendă emiterea titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani de la fata intrării în vigoare a ordonanței (1 iulie 2010).

Pentru cele arătate, recurenta a apreciat că se impune casarea sentinței recurate în sensul respingerii obligației de a efectua plata în cuantum de 250.000 lei corespunzătoare celei de a doua tranșă conform titlului de plată nr. 425 din 05 martie 2009, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304¹C. proc. civ., înalta Curte constată calea de atac întemeiată, în limitele și pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând, în esență, virarea în contul său a sumei de 250.000 RON, reprezentând rest de plată neachitat din valoarea totală a despăgubirilor în numerar pentru care pârâta a emis titlul de plată, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii sub sancțiunea aplicării în sarcina conducătorului autorității a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere.

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâta a emis decizia nr. 3348/10 2008 fiindu-i acordate reclamantului-intimat despăgubiri în cuantum de 603.112, 46 RON.

Reclamantul-intimat a formulat o nouă solicitare de plată înregistrată sub nr. R6/22731 din 21 aprilie 2010, întrucât în acest an trebuie efectuată plata celei de-a doua tranșe.

In acord cu soluția la care s-a oprit judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată însă că apărările recurentei-pârâte nu pot fi primite în totalitate pentru că, în lipsa unei prevederi legale exprese și clare, nu există un impediment rezonabil pentru emiterea titlului de plată într-un termen optim și previzibil de la înregistrarea cererii de opțiune efectuate potrivit art. 18¹alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

In acest sens, art. 18²din actul menționat prevede următoarele:

"Titularul titlului de despăgubire va proceda astfel:

a) dacă optează pentru primirea exclusiv de despăgubiri în numerar, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Direcție, care, după reținerea titlului de despăgubire în original, îi va transfera despăgubirea în numerar în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare;

b) dacă optează pentru valorificarea titlului de despăgubire exclusiv prin conversia acestuia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care în baza solicitării exprese a persoanei despăgubite și după reținerea titlului de despăgubire în original, dispune realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea și instructează depozitarul central al acțiunilor emise de Fondul Proprietatea să înregistreze persoana despăgubită în registrul acționarilor Fondului Proprietatea.

c) dacă optează pentru primirea de despăgubiri în numerar și acțiuni emise de Fondul Proprietatea, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților care, după reținerea titlului de despăgubire în original, eliberează un titlu de plată pentru suma solicitată de persoana despăgubită și un titlu de conversie, pentru diferența dintre valoarea înscrisă în titlul de despăgubire și valoarea înscrisă în titlul de plată. Titlul de plată va fi valorificat conform lit. a), iar titlul de conversie se va valorifica conform lit. b).

Prin urmare, conform prevederilor art. 18²lit. c), atunci când se optează atât pentru despăgubiri în numerar, cât și pentru acțiuni, cum este cazul în speță, A.N.R.P. eliberează un titlu de plată și un titlu de conversie pentru diferențe, titlul de plată și titlul de conversie urmând a fi valorificate ulterior, conform lit. a) și respectiv b).

Legiuitorul primar a condiționat de existența disponibilităților financiare numai transferul efectiv al sumei [art. 18²lit. a)], iar nu și emiterea însăși a titlului de plată [art. 18²lit. c)].

Aceeași este concluzia care se desprinde și din dispozițiile art. 18²pct. 1 lit. c) și art. 18²pct. 4 din Normele metodologice modificate prin H.G. nr. 128/2008.

împrejurarea că ultima dintre normele administrative menționate face referire la ordinea înregistrării cererii cererilor de opțiune nu poate paraliza, în sine, un demers judiciar al persoanei care se consideră vătămată prin neemiterea titlului, pentru că rolul ei este acela de a ordona activitatea autorității, iar nu de a înfrânge principiul soluționări cauzelor într-un termen rezonabil, garanție a dreptului la un proces echitabil prevăzut în art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului și componentă a dreptului la o bună administrare, statuat în ordinea juridică a Uniunii Europene, prin Carta drepturilor fundamentale .

în plus, înalta Curte are în vedere împrejurarea că, potrivit definițiilor legale cuprinse în art. 3 lit. h) și i) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005, titlurile de plată și titlurile de conversie sunt acte juridice emise în numele și pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra acestuia din urmă, fiind menite să consolideze dreptul la un bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în timp ce plata sumei cuvenite în numerar, atribuirea acțiunilor și celelalte operațiuni ulterioare țin de punerea în executare a acestor acte juridice.

în speță, nu se pune problema incidenței O.U.G. nr. 62/2010, pentru că aceasta nu era încă în vigoare nici la data înregistrării cererii de opțiuni, nici la data pronunțării sentinței.

Fără a ignora dreptul persoanelor în cauză la o despăgubire justă și echitabilă, Curtea retine că argumentul lipsei disponibilităților bănești, în raport cu numărul mare de opțiuni înregistrate, și cu data emiterii titlului de despăgubire al intimatului-reclamant, este de natură să justifice conduita autorității intimate, încadrându-se în limitele unui echilibru rezonabil între dreptul individual al părții și interesul general.

Este adevărat că lipsa disponibilităților financiare nu poate justifica o amânare sine die a plății reparațiilor pentru că, în caz contrar, dreptul părții ar deveni iluzoriu, dar în practica CEDO s-a reținut, de asemenea, că în situațiile ce implică indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri ce pot avea consecințe economice importante, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale, ci și pentru a dispune de timpul necesar aplicării acestor măsuri (Broniowski c. Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004). De asemenea, în hotărârea pilot Măria Anastasiu ș.a. c. României, CEDO a reafirmat, de principiu, dreptul legiuitorului de a dispune de o marjă largă de apreciere pentru a conduce o politică economică și socială, dar o atingere adusă dreptului de proprietate sau abținerea de a acționa trebuie să mențină un just echilibru între cerințele de ordin general ale comunității și imperativul apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Cu toate acestea, luând în calcul inclusiv dificultățile de ordin economic, CEDO a considerat, așa cum o făcuse și anterior (e.g. cauza Faimblat c. României), că înainte de toate, se impun măsuri de ordin general care să garanteze protecția eficientă a dreptului prevăzut în art. 1 Protocolul 1.

Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată,

← ICCJ. Decizia nr. 3424/2011. Contencios		ICCJ. Decizia nr. 3091/2011. Contencios →

ICCJ. Decizia nr. 3469/2011. Contencios

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3469/2011. Contencios