ICCJ. Decizia nr. 3587/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3587/2011
Dosar nr.1193/33/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată la data de 05 iunie 2009 pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamantul L.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, anularea Hotărârii nr. 5664 din 16 aprilie 2009 emisă de pârâtă, prin care s-a dispus respingerea cererii formulate în baza Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că înscrisurile prezentate şi declaraţiile martorilor justifică constatarea calităţii sale de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, având în vedere că a fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu datorită persecuţiilor etnice la care a fost supus de către autorităţile care s-au instaurat în urma Dictatului de la Viena.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 431 din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul L.J. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Sălaj.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, prin cererea înregistrată la data de 08 ianuarie 2008 sub nr. 5, reclamantul a solicitat pârâtei recunoaşterea statutului de refugiat cu consecinţa acordării drepturilor prevăzute în cuprinsul Legii nr. 189/2000, depunând în probaţiune act de stare civilă şi declaraţii ale unor martori autentificate de către notarul public.
Prin Hotărârea nr. 5644 din 16 aprilie 2009, urmare examinării cererii înregistrate sub nr. 5 din 08 ianuarie 2008 şi analizând actele de stare civilă, adeverinţa eliberată de Arhivele Naţionale sub nr. C/972 din 21 martie 2007 şi declaraţiile autentificate a doi martori, pârâta a respins cererea, reţinând că au fost prezentate date contradictorii în dovedirea calităţii de beneficiar.
Instanţa de fond, în baza considerentelor Deciziei nr. 1773 din 09 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a pus în discuţia părţilor necesitatea audierii nemijlocite de către instanţă a martorilor a căror declaraţii autentificate de către notarul public au fost prezentate în probaţiune în procedura urmată în faţa Comisiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000.
Examinând conţinutul declaraţiilor martorilor audiaţi în instanţă, Curtea a constatat că martorii au susţinut că pot relata doar despre refugiul propriu şi unele elemente despre refugiul părinţilor reclamantului, fără însă a putea evidenţia existenţa persecuţiilor etnice în ceea ce priveşte familia reclamantului şi durata efectivă a presupusului refugiu.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a apreciat că probatoriul administrat nu a confirmat îndeplinirea condiţiilor instituite de legiuitor pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, respectiv faptul că reclamantul, deşi cetăţean român, ar fi fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu datorită persecuţiilor etnice la care a fost supus de unul din regimurile instaurate în intervalul 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 431 din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul L.J., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fără a-şi încadra expres criticile în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În cuprinsul motivelor de recurs, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că în mod greşit Curtea de apel a respins contestaţia sa împotriva hotărârii emise de pârâtă şi nu i-a acordat drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, care i se cuveneau întrucât, prin declaraţiile martorilor R.F. şi P.I. a făcut dovada faptului că s-a refugiat împreună cu părinţii din localitatea de domiciliu în localitatea Beiuş, jud. Bihor, în perioada decembrie 1941 - martie 1945, din cauza persecuţiilor din motive etnice suferite.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
În esenţă, criticile recurentului-reclamant vizează greşita apreciere de către instanţa de fond a probatoriului administrat cu consecinţa neacordării beneficiului prevederilor Legii nr. 189/2000.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În privinţa mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind apreciate de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei.
Art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. arată că, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Aplicarea efectivă a principiului nemijlocirii constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii, inclusiv audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci fără a se baza pe depoziţii extrajudiciare ori pe depoziţiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane).
Rejudecând cauza, instanţa de fond a acţionat în concordanţă cu principiul sus-menţionat, potrivit indicaţiilor instanţei de control judiciar şi a procedat la audierea martorilor R.F. şi P.V..
Înalta Curte reţine că este corectă aprecierea probatoriului realizată de instanţa de fond, atâta timp cât, prin declaraţiile date, martorii oferă informaţii confuze şi contradictorii cu privire la perioada şi cauza refugiului reclamantului şi al familiei sale.
Având în vedere că recurentul - reclamant nu a făcut dovada susţinerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, nemotivată de existenţa unor acte de persecuţie etnică, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, în mod corect instanţa de fond a dispus respingerea acţiunii ca nefondată.
În consecinţă, în raport cu dispoziţiile OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, soluţia pronunţată de Curtea de apel pe baza analizei probatoriului administrat, cu respectarea rolului activ ce revine instanţei conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., este corectă şi în acord cu aspectele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 558 din 25 octombrie 2005, în sensul că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti".
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul L.J., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de L.J. împotriva Sentinţei civile nr. 431/2010 din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3583/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3589/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
