ICCJ. Decizia nr. 3596/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3596/2011
Dosar nr.2793/117/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin contestaţia înregistrată la data de 21 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul O.Ş. a solicitat obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj la emiterea deciziei de soluţionare a dosarului nr. 23609 din 27 octombrie 2009 privind constatarea calităţii sale de refugiat.
În motivarea acţiunii, reclamantul a precizat că, la data de 27 octombrie 2009, a depus o petiţie prin care a solicitat Comisiei de aplicare a OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 constatarea calităţii de refugiat, susţinând că a depus toate actele necesare pentru stabilirea calităţii de refugiat, însă autoritatea pârâtă i-a răspuns evaziv la cerere, fără a emite vreo decizie în ce priveşte soluţionarea dosarului.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj a solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, conform art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, arătând că instituţia pârâtă nu numai că a răspuns tuturor cererilor reclamantului, dar a formulat mai multe răspunsuri în ceea ce priveşte actele depuse, existând confirmare de primire a răspunsului pentru data de 14 august 2006.
Prin Sentinţa civilă nr. 2921 din 20 septembrie 2010, Tribunalul Cluj a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Cluj, reţinând, în esenţă, că reclamantul, prin cererea înregistrată sub nr. 23609 din 27 octombrie 2009, a solicitat pârâtei acordarea calităţii de refugiat de către Comisia de aplicare a OUG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, astfel încât, potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, instanţa competentă să statueze este Curtea de Apel Cluj.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 464 din 02 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca tardivă contestaţia formulată de reclamantul O.Ş. împotriva Hotărârii nr. 20.154 din 12 iulie 2006 adoptată de Comisia Specială pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000 din cadrul pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi a respins ca neîntemeiată acţiunea de contencios administrativ având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea deciziei de soluţionare a dosarului nr. 23.609 din 27 octombrie 2009, privind solicitarea de a se constata calitatea de refugiat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Deşi Curtea a constatat faptul că obiectul prezentei cauze este, în parte, acelaşi cu cel dedus judecăţii în dosarul nr. 400/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, nu se poate proceda la punerea în discuţie a instituţiei litispendenţei, având în vedere că, în acest din urmă dosar, s-a dispus suspendarea judecării cauzei, la cererea părţilor, prin Încheierea din 23 aprilie 2010.
Pentru analiza cauzei de faţă, instanţa de fond a apreciat că nu poate face abstracţie de faptul că anterior, respectiv la data de 9 noiembrie 2005, reclamantul a înregistrat o cerere de recunoaştere a calităţii de refugiat, iar această cerere a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 20154 din 12 iulie 2006, în sensul respingerii cererii, reţinându-se că actele prezentate de reclamant sunt insuficiente pentru dovedirea schimbului de domiciliu ca urmare a persecuţiei etnice.
Faţă de prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 şi ţinând seama de Decizia nr. XXXII/2007 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prima instanţă a constatat faptul că Hotărârea nr. 20154 din 12 iulie 2006 a fost comunicată reclamantului la data de 14 august 2006, însă nu a fost contestată, astfel încât, în prezentul litigiu, nu mai poate fi pusă în discuţie deoarece acţiunea în anulare este tardiv formulată.
Din această perspectivă, a reţinut judecătorul fondului, contestaţia formulată de reclamant, dacă se are în vedere controlul de legalitate şi temeinicie a hotărârii, este tardivă, întrucât termenul de 30 de zile a expirat.
Cât priveşte obligarea pârâtei la emiterea deciziei de soluţionare a cererii înregistrate sub nr. 23609 din 27 octombrie 2009, Curtea a reţinut că această cerere privind recunoaşterea calităţii de refugiat este identică cu cea formulată la data de 9 noiembrie 2005.
Or, prin Hotărârea nr. 20154 din 12 iulie 2006, s-a respins cererea reclamantului de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivat de faptul că datele sunt contradictorii în dovedirea calităţii de refugiat.
Având în vedere identitatea celor două cereri, Curtea a apreciat că refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a celei de-a doua cereri este justificat, întrucât pârâta este împiedicată să procedeze la revocarea hotărârii pe cale unilaterală.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 464 din 02 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, a declarat recurs reclamantul O.Ş., invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 şi art. 3041 C. proc. civ.
În cuprinsul motivelor de recurs, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că soluţia pronunţată în cauză este greşită întrucât dosarul înregistrat sub nr. 23609 din 27 octombrie 2009 este diferit faţă de dosarul analizat de instanţa de fond, care a respins contestaţia ca tardiv formulată.
Totodată, recurentul precizează că, prin contestaţia formulată, nu a solicitat emiterea unei decizii favorabile sau nefavorabile, ci soluţionarea dosarului în conformitate cu OG nr. 105/1999 şi Legea nr. 189/2000.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Potrivit art. 1 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează: (...) c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Din conţinutul textului de lege sus menţionat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face nici o diferenţiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice.
În cauză, Hotărârea nr. 20154 din 12 iulie 2006, prin s-a respins cererea reclamantului de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, a fost comunicată reclamantului la data de 14 august 2006, însă nu a fost contestată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestaţie la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 au caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are ca efect decăderea din drepturi.
De altfel, prin Decizia nr. XXXII din 16 aprilie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că, din această perspectivă, contestaţia formulată de reclamant, dacă vizează controlul de legalitate şi temeinicie a Hotărârii nr. 20.154 din 12 iulie 2006, este tardivă, întrucât termenul de 30 de zile a expirat.
Pe de altă parte, în cauză este de necontestat faptul că reclamantul a învestit Casa Judeţeană de Pensii Cluj, la data de 09 noiembrie 2005, cu o cerere de recunoaştere a calităţii de beneficiar al OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, care i-a fost respinsă prin Hotărârea nr. 20154 din 12 iulie 2006.
De asemenea, reclamantul a adresat pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Cluj o nouă cerere - cererea nr. 23609 din 27 octombrie 2009 - pentru acordarea beneficiului OG nr. 105/1999, invocând refuzul nejustificat al pârâtei de a emite Decizia de soluţionare a dosarului.
Astfel cum corect a apreciat instanţa de fond, având în vedere identitatea celor două cereri formulate de reclamant, în cauză nu s-a dovedit existenţa unui refuz nejustificat din partea autorităţii pârâte de a soluţiona cererea reclamantului, deoarece răspunsurile transmise de instituţia sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Faptul că solicitările reclamantului nu au fost soluţionate în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004 şi nici nu-i conferă acestuia calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul O.Ş., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de O.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 464 din 02 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3595/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3602/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
