ICCJ. Decizia nr. 3602/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3602/2011
Dosar nr.3450/1/2011
Şedinţa publică din 21 iunie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi hotărârea pronunţată de instanţa de fond în al treilea ciclu procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. „K.R." S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională Vamală Craiova şi Ministerul de Finanţe, solicitând suspendarea executării procesului-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 încheiat de Autoritatea Naţională de Control - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională Vamală Craiova şi a Deciziei Ministerului de Finanţe nr. 60 din 26 februarie 2004, până la soluţionarea irevocabilă a prezentei acţiuni, precum şi anularea Deciziei Ministerului de Finanţe nr. 60 din 26 februarie 2004 şi a procesului-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003.
Învestită cu rejudecarea pricinii aflate în al treilea ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1589 din 31 martie 2010, a admis, în parte, în fond după casare, acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.C. "K.R." S.A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; a anulat în parte Decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi procesul-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 încheiat de Autoritatea Naţională de Control - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională Vamală Craiova, în sensul menţinerii obligaţiei de plată a reclamantei pentru suma de 79.075,6779 RON, reprezentând diferenţe drepturi de import şi pentru dobânzile şi penalităţile aferente calculate începând cu data de 12 decembrie 2003, conform OG nr. 61/2002 (pentru perioada 12 decembrie 2003 - 31 decembrie 2003) şi O.G nr. 92/2003 (începând cu data de 01 ianuarie 2004); a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 29.540 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu expertize, tehnică şi financiar-contabilă, respingând în rest acţiunea precizată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta S.C. „K.R." S.A., cât şi cele trei autorităţi pârâte - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Regională Vamală Craiova, în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
2. Decizia instanţei de recurs atacată pe calea contestaţiei în anulare
Prin Decizia nr. 1265 din 02 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de S.C. „K.R." S.A. împotriva sentinţei nr. 1589 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtele la restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative atacate şi anulate parţial, mai puţin suma de 79.075,6779 RON, cu dobânzile şi penalităţile aferente, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională Vamală Craiova în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar, analizând motivele de recurs invocate de societatea reclamantă, a reţinut că, prin Decizia nr. 3345 din 29 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sentinţa pronunţată de instanţa de fond într-un al doilea ciclu procesual a fost casată cu trimitere spre rejudecare, instanţa de recurs găsind necesară administrarea de probe suplimentare pentru clarificarea unui aspect esenţial şi anume, dacă materia primă importată de reclamantă a fost folosită integral pentru realizarea producţiei de rulmenţi.
Examinând concluziile raportului de expertiză efectuat, Înalta Curte a constatat că expertul contabil R.M. a stabilit că principala sursă de venituri a societăţii a fost reprezentată de vânzarea de produse finite realizate în cadrul procesului de producţie al societăţii, ponderea acestora fiind cuprinsă între 82,24% şi 99,93%, iar în perioada 2000 - 2003, acest procent fiind de peste 99% şi numai o mică parte - sub 1% - a fost vândută ca atare (fără nicio prelucrare prealabilă) altor companii cu acelaşi obiect de activitate. În opinia expertului, faptul că o cantitate insignifiantă - sub 1% - a fost destinată vânzării, dar şi aceasta unor companii cu acelaşi obiect de activitate, nu poate constitui un argument valabil în susţinerea ideii că oţelul importat a avut altă destinaţie decât cea de materie primă pentru rulmenţi, atâta timp cât peste 90% a fost folosit în procesul de producţie al societăţii.
Deşi aprecierea expertului este corectă şi ea vine în sprijinul ideii că în mod corect expertul tehnic judiciar B.A. a concluzionat asupra încadrării tarifare la poziţia 72.24.90.31, ca fiind cea corectă, totuşi, a apreciat instanţa de recurs, mergând pe raţionamentul instanţei de control judiciar care, prin Decizia de casare nr. 3345 din 29 iunie 2007, a considerat că este necesară determinarea în concret a cantităţilor de oţel importat, folosit în procesul de producţie, respectiv vândut altor companii, este de la sine înţeles că recurenta-reclamantă nu poate rămâne nesancţionată prin faptul că a vândut o cantitate de oţel, chiar dacă este într-un procent foarte mic, încălcând prevederile HG nr. 803/2004, aceasta fiind ţinută, astfel cum corect a stabilit şi instanţa de fond, să suporte datoria vamală rezultată din diferenţele de drepturi de import pentru oţelul vândut ca materie primă, precum şi dobânzile şi penalităţile aferente acesteia. Suma a fost corect stabilită de instanţa de fond, avându-se în vedere modalitatea de calcul stabilită de expert şi anume, prin scăderea sumelor stabilite în varianta a 2-a din sumele stabilite în varianta 1, rezultând astfel o diferenţă de drepturi de import în valoare de 79.075,6779 RON, astfel încât prima critică formulată de recurentă este neîntemeiată.
Înalta Curte a apreciat că cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă cu privire la respingerea ca neîntemeiată a cererii sale privind restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative fiscale atacate, este însă întemeiată.
Astfel, a reţinut instanţa de recurs, procesul-verbal de control prin care s-au stabilit obligaţiile de plată în sarcina societăţii a fost anulat în parte, astfel încât se consideră că autoritatea implicată a încasat un drept care nu i se cuvenea în mod legal, iar sumele încasate în considerentul procesului-verbal atacat şi anulat în parte nu pot rămâne în posesia pârâtelor de vreme ce temeiul de drept ce a determinat încasarea acestor sume nu mai subzistă.
Cât priveşte ultima critică formulată de recurenta-reclamantă, referitoare la faptul că în mod greşit instanţa de fond i-a respins cererea privind compensarea obligaţiei de plată cu sumele executate şi cu cele reprezentând cheltuieli de judecată, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, întrucât instanţa de fond a dat o rezolvare corectă acestui capăt de cerere, fiind evident că recurenta-reclamantă nu a formulat această cerere cu respectarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., dar şi pentru faptul că această procedură este una specială, ea fiind reglementată de art. 116 pct. 6 şi 7 C. proCod Fiscal Potrivit acestei proceduri, compensarea se constată de organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din oficiu, acesta fiind obligat a emite decizie cu privire la efectuarea compensării, în termen de 7 zile de la data efectuării operaţiunii.
Analizând împreună recursurile formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de Direcţia Regională Vamală Craiova în nume propriu şi în reprezentarea Autorităţii Naţionale a Vămilor, instanţa de control judiciar a constatat că expertul contabil R.M., răspunzând la obiecţiunile formulate de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, a ajuns la concluzia că, în perioada 1998 - septembrie 2003, societatea a realizat între 82,24% şi 99,93% din cifra de afaceri, din vânzarea produselor finite, iar în perioada 2000 - 2003 acest procent în mod cert a fost de peste 99%, adică din aproximativ 5 ani analizaţi în aproximativ 4 ani în proporţie de peste 99% K.R. S.A. şi a obţinut veniturile din vânzarea producţiei obţinute.
Concluzia la care a ajuns expertul contabil este aceea că materiile prime care au intrat în gestiunea societăţii au fost consumate cu preponderenţă pentru obţinere producţiei de rulmenţi, chiar şi în situaţia în care acest procent ar fi considerat la limita de 82,84%, fiind evident că societatea şi-a folosit resursele pentru realizarea producţiei şi nu pentru alte scopuri, însă acest procent nu poate fi acceptat în această limită, ci în mod cert peste 90%.
În privinţa argumentelor pe care recurentele pârâte le folosesc pentru a demonstra că şi expertiza tehnică judiciară cuprinde concluzii eronate, Înalta Curte a precizat că de fapt acestea sunt critici ce au constituit obiecţiuni la raportul de expertiză iniţial, obiecţiuni la care expertul tehnic B.A. a răspuns, precizând că „în cadrul procesului tehnologic de la S.C. „K.R." S.A. nu există operaţii tehnologice de laminare la cald", aşa cum se sugerează prin obiecţiunile depuse, ci „există echipamente specializate în linii mecanizate pentru prelucrarea semifabricatelor primare din bare de oţel aliat tip SH 15 şi transformarea lor în semifabricate de piese forjate, destinate realizării inelelor pentru rulmenţi", deci expertul a constatat existenţa fluxurilor tehnologice specifice activităţii de fabricaţie a rulmenţilor.
Constatând că încadrarea tarifară corectă este cea de la poziţia tarifară 72.24.90.31, devine evident că expertul tehnic a considerat neconvingătoare argumentele autorităţilor pârâte pentru încadrarea tarifară de la poziţia 72.28.30.49.
Cât priveşte faptul că instanţa de fond şi-a argumentat soluţia şi pe concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, expertiză ce nu trebuia avută în vedere, nefiind încuviinţată de instanţă, instanţa de recurs a observat că instanţa a făcut numai trimitere la acest raport de expertiză, ca fiind în concordanţă cu constatările făcute de expertul tehnic B.A., care a constatat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de HG nr. 803/2004 pentru încadrarea tarifară la poziţia 72.24.90.31, acest ultim raport de expertiză fiind încuviinţat de instanţă.
Înalta Curte a reţinut că suplimentarea probatoriului cu rapoartele de expertiză tehnică judiciară şi contabilă s-a făcut de către instanţele de fond în cele două ultime cicluri procesuale, urmare îndrumărilor date în acest sens de către instanţa supremă prin deciziile de casare cu trimitere a sentinţelor pronunţate, expertizele efectuate în cauză aducând lămuriri cu privire la încadrarea tarifară corectă şi cu privire la faptul că oţelul importat a fost folosit în producţia de rulmenţi în proporţie de peste 90%, iar în perioada 2000 - 2003 chiar în procent de peste 99%.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la faptul că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, instanţa de recurs a apreciat că, dimpotrivă, instanţa de fond a procedat la o motivare amplă a hotărârii luate, arătând motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea pentru pronunţarea soluţiei, fiind arătate şi motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.
Înalta Curte a înlăturat şi critica adusă sentinţei privind faptul că instanţa de fond a stabilit în mod eronat că dobânzile şi penalităţile aferente diferenţei de drepturi de import în sumă de 79.075,6779 RON se calculează începând cu 12 decembrie 2003 şi respectiv 1 aprilie 2004, reţinând că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României - forma în vigoare la data încheierii procesului-verbal de control, respectiv 4 decembrie 2003), dispoziţii conform cărora diferenţele în minus stabilite cu ocazia controlului vamal ulterior se comunică titularului operaţiunii comerciale şi urmează a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării, iar neplata diferenţei datorate în acest termen atrage suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferenţe, în cuantumul stabilit de lege.
Critica formulată de recurentele-pârâte care se referă la faptul că în mod greşit prima instanţă le-a obligat la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată în sumă de 29.540 RON a fost considerată de instanţa de recurs ca fiind neîntemeiată, întrucât acţiunea reclamantei a fost admisă, fiind anulate în parte Decizia nr. 60 din 26 februarie 2004 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, precum şi procesul-verbal de control nr. 26470 din 4 decembrie 2003 încheiat de Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională Vamală Craiova, menţinându-se obligaţia de plată a reclamantei pentru suma de 79.075,6779 RON (din totalul de 29.250.315,7064 RON).
3. Contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei de recurs
Împotriva Deciziei nr. 1265 din 02 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare recurenta Autoritatea Naţională a Vămilor, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ. şi susţinând că soluţia din hotărârea contestată este rezultatul unei greşeli materiale.
În motivarea căii de atac, contestatoarea precizează că, într-un alt dosar, respectiv dosarul nr. 507/2004, Înalta Curte, prin Decizia nr. 1585/2006, a apreciat că actele constatatoare întocmite de autoritatea vamală în baza procesului-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 sunt temeinice şi legale, însă, prin Decizia contestată în prezenta cauză, Înalta Curte a obligat pârâtele la restituirea sumelor executate în temeiul actelor administrative atacate şi anulate parţial, mai puţin suma de 79.075,6779 RON, cu dobânzile şi penalităţile aferente.
În aceste condiţii, susţine contestatoarea, deşi a existat un litigiu în care actele constatatoare nr. 29 - 63 din 04 decembrie 2003, încheiate în temeiul procesului-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 al Direcţiei Regionale Vamale Craiova, au fost menţinute, reţinându-se ca fiind corectă poziţia tarifară 72.28.30.49, în prezenta cauză având ca obiect anularea procesului-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003, Înalta Curte a dispus anularea în parte a acestui act administrativ fiscal, reţinând că stabilirea poziţiei tarifare 72.24.90.31 a fost cea corectă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Hotărârea atacată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare o reprezintă Decizia nr. 1265 din 02 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ce reprezintă o hotărâre pronunţată în calea de atac a recursului, hotărâre irevocabilă, astfel cum impun dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Faptul că motivele invocate în această cale de atac nu se înscriu printre cele prevăzute în mod expres de prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., invocate de contestatoare, nu conduce de plano la soluţia de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare.
Instanţa competentă în soluţionarea contestaţiei trebuie să analizeze dacă motivele invocate de contestatoare se regăsesc în textul de lege incident, ceea ce presupune cercetarea fondului contestaţiei în anulare.
Examinând calea de atac exercitată pe fondul său, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată.
1. Argumente de drept relevante
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".
Potrivit aliniatului 2 al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale de atac extraordinară când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prezenta contestaţie în anulare este fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Aşadar, norma legală invocată de autoritatea contestatoare se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi valorificate greşelile de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
Noţiunea de "greşeală materială" nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Categoric, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia" hotărârii, nu însă şi o greşeală materială de natură să justifice contestaţia în anulare.
În cauză, contestatoarea invocă existenţa unei greşeli materiale, întrucât procesul-verbal de control nr. 26470 din 04 decembrie 2003 al Direcţiei Regionale Vamale Craiova a fost anulat de către instanţa supremă în dosarul nr. 7104/2/2007, în timp ce, în dosarul nr. 507/2004, actele constatatoare emise în temeiul aceluiaşi proces-verbal de control au fost apreciate de către Înalta Curte ca fiind legale şi temeinice.
Prin urmare, prezenta contestaţie în anulare vizează o situaţie de fapt stabilită într-un alt dosar, ceea ce nu reprezintă o omisiune esenţială involuntară săvârşită de instanţa de recurs în raport cu situaţia existentă la dosar la data pronunţării hotărârii atacate.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată faptul că autoritatea contestatoare invocă o „greşeală de judecată" ce nu poate fi examinată pe calea contestaţiei în anulare, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.
În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice şi prin aceasta, o încălcare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105 din 03 din 29 iulie 2008 şi Stanca Popescu c. România nr. 8727 din 03 din 7 iulie 2009).
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine faptul că nu pot fi examinate în cadrul contestaţiei în anulare nici argumentele noi dezvoltate în contestaţie pentru a susţine motivele de recurs, în condiţiile în care acestea nu au fost prezentate în etapa procesuală a recursului.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de recurenta Autoritatea Naţională a Vămilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestaţia în anulare formulată de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva Deciziei nr. 1265 din 02 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3596/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3605/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
