ICCJ. Decizia nr. 3666/2011. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțe cauzei.
1. Obiectul acțiunii.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ și fiscal, reclamanta G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa județeană de Pensii Botoșani, anularea hotărârii nr. 2133 din 26 iulie 2010 emisă de pârâtă și acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în februarie 1944 a fost strămutată împreună cu familia sa din localitatea Păltiniș, raionul Darabani, în comuna Căzănești, județul Ialomița, revenind în localitatea de domiciliu la data de 12 octombrie 1945.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, arătând, în esență că, nu există probe suficiente care să ateste persecuția din motive etnice, astfel încât, reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre situațiile prevăzute de Legea nr. 189/2000. La termenul de judecată din 11 noiembrie 2010 a invocat excepția prematurității dreptului la acțiune, în considerarea faptului că, reclamanta nu a depus la dosarul înaintat Comisiei declarații notariale ale unor martori, astfel că hotărârea ce face obiectul cauzei este consecința neîndeplinirii de către reclamantă a obligației legale, iar instanța de judecată nu se poate substitui Comisiei în sensul administrării probei testimoniale.
2. Hotărârea primei instanțe.
Prin sentința nr. 235 din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității dreptului la acțiune, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Hotărârea nr. 2133 din 26 iulie 2010 a emisă de pârâtă, constatând că reclamanta este beneficiara drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada februarie 1944 - martie 1945.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
în privința excepției prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a reținut că prin hotărârea atacată s-a respins cererea reclamantei privind acordarea drepturilor prevăzute de lege pentru persoanele persecutate pe motive etnice, cu motivarea că aceasta nu a dovedit calitatea de refugiat cu actele depuse la dosar, fără a se face o referire suplimentară cu privire la cuprinsul acestor acte, ori la faptul că titulara cererii nu și-a îndeplinit obligația de a depune declarațiile martorilor exclusiv în fața Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000.
Prima instanță a reținut astfel că nici o prevedere inserată în O.G. nr. 105/1999 sau H.G. nr. 271/2002 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999 (art. 4 alin. (2)) nu stipulează modalitatea în care urmează a fi înfățișate aceste declarații de martori, iar conform art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., judecătorii au dreptul dar și îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului și "vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare".
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamanta s-a născut la data de 23 februarie 1938 în comuna Păltiniș, raionul Darabani, având ca părinți pe A.A. și A.M.
Astfel cum reiese din extrasul registrului pentru înregistrarea refugiaților din Moldova din anul 1944, emis de Direcția Județeană Ialomița a Arhivelor Naționale, familia A.A. și M. a fost evacuată din localitatea de domiciliu în comuna Căzănești, județul Ialomița la data de 25 februarie 1944, situație confirmată de martorul V.E. prin declarația autentificată, din care rezultă că starea excepțională de război a determinat refugierea persoanelor din zona Darabani, inclusiv a familiei reclamantei, în județul Ialomița până în toamna anului 1945.
3. Calea de atac exercitată în cauză.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit prima instanță a respins excepția prematurității dreptului, întrucât intimata-reclamantă trebuia să uzeze de declarațiile martorilor înainte ca autoritatea pârâtă să hotărârea atacată, conform prevederilor legale, așa încât apreciază că aceasta nu și-a îndeplinit obligația completării dosarului cu dosarului cu probele prevăzute de lege. Invocă în acest sens și adresa nr. 1026 din 29 martie 2002 a Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale în aplicarea Legii 189/2000.
Pe fondul cauzei, recurenta susține că nu s-a făcut dovada persecuției din motive etnice invocată de către intimată, arătând că nu orice mutare din localitatea de domiciliu se poate încadra în prevederile legale incidente în speță, având în vedere că intimata-reclamantă este cetățean român și deci nu se poate pune problema etnicei acesteia, ci mai degrabă este vorba de grija statului român de a-și proteja cetățenii prin trimiterea lor din calea frontului în zone unde viața și siguranța acestora nu este în pericol.
Prin întâmpinarea și concluziile scrise formulate în cauză, intimata-reclamantă a solicitat respingea recursului.
II. Considerentele înaltei Curți, asupra cererii.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 3041C. proc. civ., înalta Curte, constată că recursul este fondat.
1.Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocate.
în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, înalta Curte, apreciază că nu poate fi primită, în raport cu prevederile legale incidente în cauză corect reținute de prima instanță.
Pe fondul cauzei, constată însă că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.
Potrivit art. (1) lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
în conformitate cu prevederile art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente (alin. (1)) sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori (alin. (2)).
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă persoanelor care, în perioada precizată, din motive etnice, au suferit persecuții materializate sub forma refugiului, expulzării sau strămutării în altă localitate, respectiv sub forma evacuării. Este, așadar, necesar ca părăsirea, de către persoana în cauză, a localității sale de domiciliu, respectiv evacuarea, să fi fost consecința unor persecuții etnice suferite de aceasta.
în speță, rezultă că schimbarea domiciliului s-a făcut dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-un teritoriu aflat de asemenea sub autoritatea statului român, în condițiile în care satul român nu și-a persecutat etnic cetățenii, indiferent de etnia acestora.
Ca atare, mutarea dintr-o localitate în alta, din motive personale sau din motive de război nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000. De altfel, și din declarația martorului reiese existența stării excepționale de război ce a determinat refugiul persoanelor din zona Darabani, inclusiv a familiei reclamantei.
în speță, înalta Curte, constată că evacuarea intimatei-reclamante și a familiei sale, precum și refugiul acestora din localitatea de domiciliu, nu au fost consecința unor persecuții etnice exercitate asupra lor, neavând, așadar, ca temei criterii de natură etnică, ci protejarea lor de înaintarea frontului sovietic spre localitatea de domiciliu, astfel că în mod greșit prima instanța a admis acțiunea.
Statul român, prin reprezentanții săi de la acea vreme, urmare a înaintării frontului, a evacuat o mare parte a populației, având drept scop protejarea ei și nicidecum persecuția acesteia din motive etnice.
2. Soluția pronunțată în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, a admis recursul formulat, a modificat în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate, menținând celelalte dispoziții.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3674/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3665/2011. Contencios → |
|---|
