ICCJ. Decizia nr. 4014/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4014/2011
Dosar nr.2386/1/2011
Şedinţa publică din 9 septembrie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Decizia contestată
Prin Decizia nr. 1397 din 9 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de N.A. împotriva Sentinţei nr. 271 din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că nu poate primi criticile formulate de recurentul-reclamant, circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, instanţa de recurs a înlăturat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reţinând în acest sens că în cauză se solicită anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală.
Totodată, a înlăturat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând că ordinul de trecere în rezervă aflat în litigiu a fost comunicat cu respectarea art. 96 din Regulamentul Disciplinei Militare, care impune imperativ comunicarea sancţiunii aplicate şi nu a ordinului în materialitatea sa, individual sau în adunarea militarilor cu grade şi funcţii egale sau mai mari decât cel sancţionat.
A apreciat astfel că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că deşi reclamantul cunoştea conţinutul ordinul administrativ contestat încă din anul 1993, a înţeles să formuleze acţiune în anularea acestuia abia la data de 04 noiembrie 2009, aşa încât soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii dreptului la acţiune este legală, în raport de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ.
Pentru a se ajunge la această concluzie, s-a avut în vedere că recurentul a luat cunoştinţă de conţinutul actului administrativ în discuţie cel târziu în anul 1993 în condiţiile în care începând cu anul 1998 a formulat mai multe memorii către Ministerul Apărării Naţionale prin care a solicitat reîncadrarea sa şi în conţinutul cărora a făcut în mod constant referire la incidentul din data de 21 august 1985, care în final a stat la baza trecerii sale în rezervă. În plus, faţă de conţinutul Adresei din 19 iulie 1993 emisă de Ministerul Apărării Naţionale, s-a reţinut că recurentul a fost informat în mod efectiv de conţinutul, temeiul de fapt şi de drept al ordinului contestat şi implicit a cunoscut măsura vătămătoare care i s-a produs prin efectele acestuia. Pe de altă parte, recurentul a semnat şi fişa de lichidare şi de primirea livretului militar, fapt ce denotă că avea cunoştinţă cel puţin despre încetarea raporturilor sale de muncă cu unitatea militară la care fusese angajat.
2. Contestaţia în anulare exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare recurentul, invocând prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, constestatorul a arătat că instanţa de recurs a dat o hotărâre a cărei dezlegare este rezultatul unei greşeli materiale, întrucât aceasta a reţinut în mod eronat că i-au fost comunicate motivarea şi temeiurile legale ale trecerii în rezervă, conform actului aflat la dosar, actul respectiv vizând în realitate o altă persoană.
Contestatorul critică Decizia de recurs şi pentru omisiunea de a se cerceta un motiv de casare, arătând că pentru termenul din 9 martie 2011, când s-a judecat recursul, a depus la dosar o dezvoltare a motivelor de recurs, prin care a invocat necompetenţa Curţii de Apel Timişoara în soluţionarea fondului cauzei, iar instanţa de recurs a respins recursul, reţinând că în cauză se solicită anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, deşi în speţă, în opinia sa, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 1/1967 şi nu ale Legii nr. 554/2004. În susţinerea contestaţiei a invocat cauza Driha contra României şi Decizia nr. 143 din 14 ianuarie 2005 a instanţei supreme.
În concluzie, a apreciat că întrucât a contestat un act din 1985, în speţă erau aplicabile prevederile art. 2 lit. b) din Legea nr. 1/1967 în vigoare la acea dată, actul administrativ în litigiu fiind emis înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Prin notele scrise depuse la dosar, contestatorul a reluat criticile din contestaţia în anulare.
II. Consideraţiile Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute în art. 317 şi 318 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 din C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".
Altfel spus, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele anterior menţionate.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 din C. proc. civ. prevede că „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Pornind de la interpretarea acestei prevederi legale, Înalta Curte constată, pe de o parte, că legiuitorul a circumstanţiat obiectul contestaţiei în anulare speciale, care poate viza exclusiv hotărârile pronunţate în recurs.
Pe de altă parte, „greşeala materială" la care se referă art. 318 din C. proc. civ. constă în erori de ordin procedural de o asemenea gravitate încât să fi avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite, confundarea unor elemente materiale sau a unor date esenţiale ale dosarului.
Nu pot fi invocate, pe această cale, greşeli de judecată, legate de aprecierea probelor sau de interpretarea unor dispoziţii legale.
Analizând motivele contestaţiei în anulare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Înalta Curte constată că instanţa de recurs a analizat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reţinând că în speţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în considerarea faptului că se solicită anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, caz în care a înlăturat criticile circumscrise acestui motiv de recurs.
Aşadar, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra acestui motiv de recurs, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. invocate de contestator, care prevăd că hotărârea se atacă cu contestaţie în anulare când a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, instanţa nemaiputând fi chemată din nou să se pronunţe asupra aceleiaşi competenţe analizate.
Înalta Curte, constată că, în cauză, nu este incidentă nici ipoteza greşelii materiale prevăzute de art. 318 C. proc. civ., argumentată de contestator pe împrejurarea că, în realitate, contrar celor reţinute de instanţa de recurs, nu i-au fost comunicate motivele şi temeiurile legale ale trecerii sale în rezervă.
Pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare întemeiată pe acest motiv este necesar, aşa cum constant s-a statuat atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, ca eroarea materială să privească un aspect de procedură, evident, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea căruia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.
Or, aprecierea greşită a probelor, astfel cum invocă contestatorul, respectiv că din actele dosarului nu rezultă comunicarea motivelor şi temeiurilor legale în privinţa trecerii sale în rezervă, nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., această critică reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanţa de recurs.
Nu pot fi reţinute nici argumentele contestatorului în ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., întemeiată pe considerentul că instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare a hotărârii, respectiv primul motiv de recurs invocat în dezvoltarea motivelor de recurs şi întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Astfel cum deja s-a arătat, acest motiv de recurs a fost analizat de instanţa de recurs, din considerentele deciziei atacate, care constituie obiectul contestaţiei în anulare, rezultă faptul că instanţa de recurs a analizat criticile aduse de recurent sentinţei recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 3 şi 9 şi respectiv art. 3041 C. proc. civ.
Chiar în situaţia în care nu s-a răspuns tuturor argumentelor recurentului, este suficient ca instanţa de recurs să arate considerentele pentru care a găsit motivul de recurs nefondat.
În literatura şi practica judiciară, se face constant deosebirea între motivele de casare şi argumentele arătate în sprijinul acestor motive.
Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.
Instanţa de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare şi să răspundă printr-un considerent comun.
Susţinerile din motivarea contestaţiei în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanţa ce a soluţionat recursul, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.
De altfel, din modul de redactare, dar şi din conţinutul motivelor contestaţiei în anulare, contestatorul tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluţionată cauza, întrucât, pe de o parte, a fost soluţionată în fond de o instanţă necompetentă material, iar pe de altă parte, au fost apreciate greşit probele.
Or, motivele invocate de către contestator nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.
Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat" ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental". De asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs. România, 26105 din 03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 320 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de N.A. împotriva Deciziei nr. 1397 din 9 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 septembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4013/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4037/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
