ICCJ. Decizia nr. 4051/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată, reclamanta SC C.B. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu suspendarea efectelor deciziei de impunere din 22 decembrie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală din 22 decembrie 2010 emise de pârâtă cu privire la suma de 575.413,73 RON până la pronunțarea instanței de fond în temeiul art. 14 Legea nr. 554/2004.
în motivarea cererii s-a arătat că prin raportul de inspecție fiscală din 22 decembrie 2010 înregistrat de Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Venituri din 22 decembrie 2010, urmărindu-se modul de constituire, întocmirea declarațiilor lunare privind obligațiile de plată la Fondul pentru Mediu, precum și modul de calcul și de plată a acestora, s-au stabilit în sarcina societății următoarele obligații fiscale față de Fondul de mediu:
- 351.167 RON reprezentând obligații de plată pe perioada 03 octombrie 2003-31 decembrie 2009 cu titlu de cote RON/Kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională în calitate de importatori de bunuri ambalate;
- 207.541 RON reprezentând majorări de întârziere;
- 53.122 RON reprezentând penalități de întârziere;
- 169 RON cu titlu de sume pentru emisii de poluanți în atmosferă, ce afectează factorii de mediu pentru perioada 07 iunie 2002-31 decembrie 2007;
- 305 RON cu titlu de majorări de întârziere;
- 37 RON cu titlu de penalități de întârziere.
Pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a depus întâmpinare arătând că acțiunea reclamantei este inadmisibilă deoarece raportul de inspecție fiscală nu este act administrativ, iar condițiile privind suspendarea deciziei de impunere nu sunt îndeplinite.
Prin sentința civilă nr. 38/F din 3 martie 2011 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta SC C.B. SRL în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și, în consecință, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 22 decembrie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală din 22 decembrie 2010 emise de pârâtă cu privire la suma de 575.413,73 RON contestată până la pronunțarea instanței de fond.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că excepția inadimisibilității acțiunii invocată de către pârâtă este neîntemeiată, actul administrativ poate fi atacat în condițiile O.G. nr. 92/2003.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că reclamanta a prezentat contractul încheiat cu SC R.B. SA (contract din 11 ianuarie 2006), având ca obiect preluarea deșeurilor, și de asemenea două adrese prin care se arată cantitatea de deșeuri și ambalaje preluate (adresele din data de 16 august 2010). Aceste înscrisuri au fost prezentate și organului de control.
Reclamanta a predat spre valorificare ambalaje către un operator economic autorizat SC R.B. SA. Verificând sumar aceste înscrisuri instanța constată că există aparența îndeplinirii prevederilor art. 36 Ordinul nr. 579/2006, că s-a realizat obiectivul propus de H.G. nr. 621/2005, iar principiile Legii nr. 137/1995 au fost respectate.
Toate aceste aspecte sunt de natură să creeze o îndoială cu privire la legalitatea actului administrativ atacat.
Prin punerea în executare a deciziei de impunere s-ar produce o pagubă iminentă în patrimoniul reclamantei. La dosar s-a depus balanța aferentă anului 2010 pe 0. Executarea silită asupra acesteia ar determina ajungerea societății în insolvență. Cheltuielile curente de funcționare ale societății nu ar mai putea fi plătite, de asemenea furnizorii externi neplătiți ar sista colaborarea, iar angajații societății nu și-ar primi salariile.
Curtea de apel a apreciat îndeplinite condițiile pagubei iminente și a cazului bine justificat, astfel cum sunt definite de Legea nr. 554/2004.
Instanța a avut în vedere și recomandarea din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Comisiei Europene care a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecție jurisdicțională provizorie în funcție de împrejurările concrete ale cauzei pentru a nu cauza acestora un prejudiciu ireparabil și pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat pe măsura posibilului.
împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea recursului se arată că cele două condiții respectiv cazul bine justificat și iminenta producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedite de către persoana lezată care a solicitat suspendarea executării actului administrativ fiscal și care este datoare să propună și să administreze dovezi concludente din care să rezulte existența cumulativă a acestora.
Cazul bine justificat, care presupune că este probată de la început o îndoială puternică asupra legalității actului, nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, astfel cum procedează instanța de fond, deoarece acestea vizează fondul actului care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.
Pornind de la aceste considerații principiale, recurenta a solicitat să se constate că nu pot fi primite apărările reclamantei-intimate motivat de argumentul potrivit căruia, deși aceasta recunoaște, chiar în acțiunea introductivă de instanță, faptul că nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, consideră, fără femei, că nerespectarea acestor îndatoriri ar trebui sancționată contravențional și nu poate conduce la obligarea contribuabilului la plata contribuției la fondul pentru mediu.
Cu privire la condiția pagubei iminente, recurenta a arătat că nu pot fi reținute argumentele instanței de fond («(...)producerea unei pagube iminente este previzibilă și certă fără de cuantumul mare al sumei reținută ca obligație de plată»), pentru simplul motiv că reclamanta nu a dovedit, sub aspectul prejudiciului, intrarea în incapacitate de plată, nedepunând la dosar niciun bilanț și/sau balanță de profit și pierderi a firmei din care să rezulte că suma executată ar reprezenta un efort financiar deosebit pentru aceasta.
Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.
Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.
Raportat la probele administrate, înalta Curte apreciază că instanța de fond, motivat și argumentat a apreciat că, în cauză, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat.
înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză, deoarece, așa cum constant s-a reținut și în jurisprudența acestei curți, prin cuantumul sumei impuse, în caz de executare a unui act administrativ a cărui legalitate, cel puțin aparent, nu este deplin confirmată, s-ar perturba grav activitatea unei societăți comerciale.
Alături de argumentele expuse mai sus, se are în vedere și recomandarea din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă.
Așa cum s-a arătat de altfel și în recomandarea din 2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și interesele persoanelor particulare.
Aceeași recomandare reamintește principiile din recomandarea din 1989 a Comitetului de Miniștrii care cheamă autoritatea jurisdicțională competentă, în speță instanța judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.
Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații.
Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.
Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt dovedită, de recomandările Comitetului de Miniștrii, pentru a evita excesul de putere din partea autorității fiscale și de circumstanțele cauzei, înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul reclamantei.
Astfel fiind, înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.
Față de cele arătate, reținând așadar, în sensul art. 14 Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ș) și t), că erau întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4048/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4050/2011. Contencios → |
|---|
