ICCJ. Decizia nr. 4192/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată, reclamantul SC C.U. SRL la data de 9 octombrie 2009 a contestat actul administrativ fiscal decizia nr. 119 din 8 aprilie 2009 emisă de pârâta Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând totodată suspendarea provizorie a actului atacat, cerere anulată ca netimbrată prin încheierea din ședința din 28 octombrie 2009.
Prin sentința civilă nr. 136/F din 16 iunie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamatei, a anulat în parte decizia nr. 119/2009 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, a admis în parte contestația și a anulat în parte decizia de impunere nr. 836/2007, în sensul că reclamanta datorează:
- 1.079 RON impozit pe dividende +530 RON accesorii;
- 55.278 RON impozit pe profit+32.749 RON accesorii;
- TVA minus 121.059 RON plus 18.931 RON accesorii;
- 3.662 RON CAS angajatori+5.196 RON accesorii;
- 186 RON șomaj asigurați;
- 752 RON impozit pentru salarii.
A menținut în rest decizia de impunere ca și decizia nr. 119/2007, pentru celelalte sume și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.044 RON cheltuieli de judecată compusă din taxa de timbru+onorariu expert.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în baza probatoriului administrat în cauză, însușindu-și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză cât și raportul de expertiză contabilă efectuată în faza cercetării penale, sumele pentru care reclamanta nu poate fi exonerată de plată, suma reprezentând impozit pe dividende, impozit pe profit, TVA, CAS angajatori, șomaj și impozit pentru salarii.
împotriva acestei hotărârii, în termen legal, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea recursului formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., recurenta a susținut în esență că în mod greșit instanța de fond s-a pronunțat asupra fondului unor categorii de obligații fiscale din decizia de impunere și din decizia nr. 119/2009, asupra cărora organul administrativ nu a făcut nici o mențiune, contestația fiind respinsă ca nemotivată.
Totodată, recurenta a criticat soluția instanței de fond, de admitere în parte a acțiunii, susținând că aceasta este nelegală, întrucât la stabilirea impozitului pe profit și a majorărilor aferente, nu au fost avute în vedere cheltuielile nedeductibile reținute prin actul de control cât și prin decizia nr. 119/2009 în temeiul dispozițiilor legale aplicabile, respectiv dispozițiile art. 9 alin. (7) lit. j), lit. f), lit. m) și lit. s) Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, cât și pct. 48 H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.
în ceea ce privește perioada ianuarie 2004-decembrie 2005, recurenta a susținut că în stabilirea sumelor datorate au fost ignorate prevederile art. 21 alin. (4) lit. f) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cât și pct. 119 din Regulamentul de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1991, potrivit cărora cheltuielile înregistrate în contabilitate nu sunt deductibile dacă nu au la bază documente justificative.
Hotărârea instanței de fond a fost criticată și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată recurenta apreciind că instanța avea posibilitatea aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
Intimata SC C.U. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat.
Analizând cauza în raport de criticile formulate de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul dispozițiilor art. 3041C. proc. civ. înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat.
Astfel, în ceea ce privește criticile formulate de recurentă în temeiul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, instanța de fond pronunțându-se aspra legalității actelor administrativ-fiscale atacate în limitele competenței sale legale și fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești.
Prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege, astfel cum s-a statuat atât în doctrină cât și în practica judiciară, incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.
în speță nu poate fi reținut ca fiind întemeiat acest motiv de recurs, întrucât instanța de fond s-a pronunțat asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a depăși atribuțiile recunoscute puterii judecătorești, respectiv a analizat legalitatea și temeinicia contestației formulate de intimatul-reclamant împotriva deciziei nr. 119 din 8 aprilie 2009 emisă de recurenta-pârâtă Ministerul Finanțelor-Agenția Națională de Administrare Fiscală, decizie emisă în procedura administrativă prevăzută de O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc..
în ceea ce privește criticile formulate de recurenta-pârâtă în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.9, înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.
Astfel, în ceea ce privește impozitul pe profit cât și a majorărilor și penalităților de întârziere aferente din probatoriul administrat în cauză, rezultă că obligațiile fiscale datorate de intimata-reclamantă sunt în cuantum de 52.278 RON, cu accesorii în sumă de 32.479 RON, astfel cum s-a reținut prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.
Diferența dintre sumele stabilite cu acest titlu și sumele reținute prin actul de control fiscal cât și prin decizia nr. 119/2009 emisă de recurentă a fost determinată ca urmare a diminuării cheltuielilor aferente anilor 2003 și 2004, întrucât din probatoriul administrat în cauză a rezultat realitatea operațiunilor efectuate și înregistrărilor contabile efectuate de către intimata-reclamantă, realitate confirmată și de expertiza contabilă extrajudiciară efectuată cu ocazia cercetărilor penale efectuate în cauză.
Cu privire la TVA stabilită suplimentar cu majorările și penalizările de întârziere aferente, criticile recurentei nu vor fi primite, instanța de fond apreciind în mod corect că intimata-reclamantă nu datorează sumele stabilite prin actele administrativ fiscale întrucât deși a calculat, evidențiat și raportat cu unele erori TVA-ul și a depus cu întârziere cererea de mențiuni pentru înregistrarea ca plătitor TVA, acesta a depus lunar deconturile de TVA, iar sumele au fost încasate de către organul fiscal.
Având în vedere reconsiderarea caracterului justificativ al unor facturi atât pentru stabilirea impozitului pe profit datorat, a rezultat un TVA de rambursat în valoare de 121.059 RON cu 18.931 RON accesorii. întrucât criticile recurentei cu privire la acest punct sunt identice cu cele referitoare la impozitul pe profit, acestea vor fi înlăturate pentru aceleași motive, ca și susținerile recurentei cu privire la impozitul pe dividende.
Nici criticile referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 2.044 RON reprezentând taxă de timbru și onorariu expert nu pot fi reținute având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat, va dovedi că le-a făcut.
Referirile recurentei la neaplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de către instanța de fond în sensul diminuării acestor cheltuieli, nu pot fi reținute întrucât aceste prevederi vizează mărirea sau micșorarea onorariilor avocaților, ori în speță nu au fost acordate astfel de cheltuieli.
Astfel fiind, apreciind că nu puteau fi primite criticile recurentei pentru argumentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul formulat în cauză, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4187/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4186/2011. Contencios → |
|---|
