ICCJ. Decizia nr. 4199/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, C.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, comisie subordonată Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor, obligarea la executarea silită pentru despăgubiri de plată.
Prin sentința civilă nr. 513 din 29 aprilie 2010 Tribunalul Dâmbovița, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, reținând precizarea reclamantului potrivit căreia, înțelege să se judece cu Statul Român-Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar cât și incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 20 din Titlul VII Legea nr. 247/2005, competența de soluționare revenind Curții de Apel Ploiești.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 598/42/2010 la data de 16 iunie 2010.
Prin sentința civilă nr. 259 din 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a admis excepția lipsei calități procesuale invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a respins excepțiile prematurității și inadmisibilității invocate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a admis în parte, acțiunea precizată formulată de reclamant, obligând Statul Român și Guvernul României reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților-prin Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar, cât și Ministerul Finanțelor la plata și punerea în aplicare a Titlurilor de plată a deciziei nr. 4270 din 23 aprilie 2009, deciziei nr. 4820 din 23 aprilie 2009, deciziei nr. 4488 din 23 aprilie 2009 și deciziei nr. 7209 din 18 noiembrie 2009, toate înregistrate la pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv la plata sumei totale de 194.840 euro. Totodată, instanța a luat act de renunțarea reclamantului la cel de-al doilea capăt de cerere, privind obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor morale.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor având în vedere precizarea cererii formulate de reclamant potrivit căreia acesta înțelege să se judece cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, Guvernul României garantul legilor emise în domeniu și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Direcția pentru acordare a despăgubirilor în numerar cât și faptul că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis deciziile nr. 4270 din 23 aprilie 2009, nr. 4820 din 23 aprilie 2009, nr. 4488 din 23 aprilie 2009 și 7209 din 18 noiembrie 2009.
în ceea ce privește excepțiile prematurității și inadmisibilității invocate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, instanța le-a respins invocând dispozițiile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar și prevederile Legii nr. 247/2005 potrivit cărora nu a fost stabilit un termen pentru persoana îndreptățită la despăgubiri în care poate fi promovată o astfel de acțiune și nici obligativitatea procedurii prealabile.
Pe fondul cauzei, instanța a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata și punerea în plată a titlurilor de plată aferente deciziilor de stabilire a despăgubirilor, respectiv la plata în numerar a sumei totale de 194.480 euro reținând inaplicabilitatea O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 în raport de data înregistrării acțiunii reclamantului respectiv 25 februarie 2010.
împotriva acestei sentințe, în termen legal au formulat recurs pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților-Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița.
în motivarea recursului formulat de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților-Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar a criticat sentința atacată în temeiul art. 304 pct. 9 și 3041 C. proc. civ., arătând că soluția pronunțată este nelegală și netemeinică, susținând în esență că în mod greșit instanța de fond a respins excepția de prematuritate invocată, arătând că emiterea titlului de plată și plata efectivă a despăgubirilor se realizează în conformitate cu prevederile legale în vigoare, respectiv dispozițiile Legii nr. 247/2005, lege specială care reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar termenul prevăzut pentru emiterea titlului de plată este de 15 zile de la data disponibilităților financiare, după depunerea opțiunii privind valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurentul a criticat soluția instanței de fond și în ceea ce privește aprecierea duratei rezonabile a procedurii susținând faptul că, urmare a impactului semnificativ asupra bugetului de stat, prin plata despăgubirilor conform Titlului VII Legea nr. 247/2005 a fost adoptată O.U.G. nr. 62/2010 care modifică modalitatea de valorificare a titlurilor de despăgubire.
în drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041 C. proc. civ., Legea nr. 247/2005 Titlul VII, H.G. nr. 361/2005 actualizată, O.G. nr. 81/2007, H.G. nr. 128/2008, Legea nr. 554/2004.
în motivarea recursului formulat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița se susține în esență că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică întrucât la pronunțarea acesteia au fost încălcate prevederile Legii nr. 247/2005.
Totodată, recurentul a arătat că nu este în măsură să pună în executare deciziile indicate de reclamant, având în vedere prevederile capitolului V titlul VII art. 131 Legea nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților fiind responsabilă de achitarea despăgubirilor în numerar.
Intimatul C.D. a formulat întâmpinare invocând excepția nulității recursului formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților susținând că acesta nu a fost motivat întrucât se referă la un alt obiect decât cel al cauzei soluționate prin sentința atacată.
în privința recursului formulat de către Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, intimatul a invocat excepția lipsei calității de reprezentat al directorului executiv al Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița susținând totodată că și acest recurs nu este motivat.
Intimatul-reclamant solicită respingerea recursurilor formulate și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de fond, susținând că aceasta a fost pronunțată în concordanță cu dispozițiile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziții care trebuie aplicate cu prioritate.
înalta Curte, analizând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile invocate de intimat, urmează a le respinge ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant al directorului executiv al Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița, aceasta nu poate fi primită întrucât recursul Ministerului Finanțelor Publice a fost formulat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, exercitarea căii de atac a recursului fiind în numele ministerului care a avut calitatea de pârât în cauză, astfel că în mod corect acesta a fost semnat de directorul executiv al Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița în calitate de reprezentat legal al acestei instituții.
Nici excepția nulității recursurilor invocată de intimat nu poate fi primită, ambele recursuri fiind motivate în conformitate cu dispozițiile art. 303 alin. (3) C. proc. civ., criticile formulate de recurenți la adresa sentinței recurate precum și dezvoltarea acestora permit încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. cât și în temeiul dispozițiilor art. 3041C. proc. civ., având în vedere că potrivit legii sentința pronunțată de către instanța de fond nu poate fi atacată cu apel.
Examinând caza prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți, a dispozițiilor legale incidente în cauză, cât și în temeiul art. 3041C. proc. civ. înalta Curte constată că ambele recursuri formulate în cauză sunt fondate.
Sentința atacată, în raport de soluția pe fond dispusă prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamantului astfel cum a fost formulată și precizată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, în cauză fiind îndeplinite condițiile motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Sentința este nelegală și netemeinică în ceea ce privește admiterea capătului de acțiune principal având ca obiect obligarea recurenților la acordarea despăgubirilor în numerar a sumei totale de 194.840 euro aferentă deciziilor nr. 4270 din 23 aprilie 2009, nr. 4820 din 23 aprilie 2009, nr. 4488 din 23 aprilie 2009 și nr. 7209 din 18 noiembrie 2009 emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din probatoriul administrat în cauză, se reține că intimatului-reclamant i-au fost emise deciziile reprezentând titlu de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, mai sus menționate, ulterior fiind înregistrate și cererile de opțiune ale intimatului-reclamant privind plata acestor despăgubiri.
Potrivit art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată.
în conformitate cu prevederile art. 182. 1 lit. a) H.G. nr. 128/2008 privind modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, aprobate prin HG nr. 1095/2005, se prevede că emiterea unui titlu de plată și plata despăgubirilor bănești în numerar către persoanele îndreptățite se va dispune în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în contul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și în ordinea înregistrării cererilor de opțiune ale persoanelor îndreptățite.
în raport de aceste dispoziții legale, rezultă că emiterea titlurilor de plată cât și plata efectivă a despăgubirilor bănești este condiționată de existența disponibilităților financiare într-un termen de 15 zile de la acest moment și în ordinea înregistrării cererilor de opțiune ale persoanelor îndreptățite.
în cauză, nu a fost contestată situația de fapt existentă referitoare la greutățile financiare întâmpinare de pârâți în finalizarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor și nici nu s-a făcut dovada existenței unor disponibilități financiare reale care să permită emiterea titlurilor de plată și plata efectivă solicitată de intimatul-reclamant, astfel că nu se poate reține refuzul nejustificat al recurenților în executarea obligațiilor ce le revin, nefiind dovedit nici excesul de putere prevăzut de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) Legea nr. 554/2004.
în acest context, în absența disponibilităților bănești care au justificat instituirea respectivei proceduri de plată, instanța de control judiciar apreciază că s-a impus pârâtelor o obligație imposibil de realizat.
Chiar dacă intervalul scurs de la data depunerii notificării, în conformitate cu Legea nr. 10/2001 ar justifica reținerea depășirii termenului rezonabil, astfel cum a reținut instanța de fond, având în vedere că rațiunile de ordin financiar se mențin și în prezent a fost emisă O.U.G. nr. 62/2010 conform căreia, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
în acest sens, vor fi înlăturate considerentele instanței de fond potrivit cărora în speță nu ar fi aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, deși sentința a fost pronunțată după intrarea acesteia în vigoare.
în raport de aspectele expuse, înalta Curte apreciază că în mod nelegal instanța de fond a înlăturat reglementarea specială prevăzută de Legea nr. 247/2005, a H.G. nr. 128/2008 cât și O.U.G. nr. 62/2010 și a admis fără temei legal acțiunea reclamantului, astfel cum aceasta a fost precizată având ca obiect valorificarea titlurilor de despăgubire prin emiterea titlurilor de plată și plata efectivă a sumei totale de 194.840 euro.
Astfel fiind, înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 20 Legea nr. 554/2004, a admis recursurile declarate și a modificat sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4201/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4200/2011. Contencios → |
|---|
