ICCJ. Decizia nr. 4237/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Procedura în fața primei instanțe
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 07 septembrie 2010, reclamantul S.O. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție și a invocat vătămarea drepturilor sale legitime de proprietate funciară pe vechiul amplasament.
în motivarea cererii, reclamantul a susținut că, în urma prezentării dovezilor la sesizarea nr. 50/P/2008 adresată Direcției Naționale Anticorupție Ploiești, procurorul de caz nu l-a acceptat ca martor al acuzării și parte civilă/vătămată în dosarul penal aflat pe rolul Tribunalului Prahova și a lăsat făptuitorii să-i anuleze abuziv Titlul de proprietate din 30 iunie 2003 pe vechiul amplasament ocupat de două sonde petrolifere în localitatea Boldești-Scăieni.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție a solicitat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, invocând dispozițiile art. 5 alin. (2) Legea contenciosului administrativ și susținând că plângerile și sesizările adresate Direcției Naționale Anticorupție sunt supuse normelor exprese ale procedurii penale, iar în cazul dedus judecății, procedura judiciară aplicabilă este cea prevăzută de dispozițiile art. 275-278 C. proc. pen..
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 207 din 01 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul S.O. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție, prin reprezentanții săi legali.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat vătămarea drepturilor sale legitime de proprietate funciară pe vechiul amplasament, prin neîndeplinirea de către instituția pârâtă a obligațiilor legale de cercetare și urmărire penală, urmare a sesizărilor reclamantului.
Față de dispozițiile art. 1 și 2 Legea nr. 554/2004, Curtea a reținut că obiectul acțiunii reclamantului excede competenței instanței de contencios administrativ, întrucât cercetarea penală se desfășoară de către organele de cercetare penală și parchet, care se sesizează din oficiu sau la plângerea penală, iar instanțele de judecată sunt sesizate în condițiile C. proc. pen., procedura judiciară aplicabilă fiind cea prevăzută de dispozițiile art. 275-278 C. proc. pen..
în raport cu dispozițiile art. 5 alin. (2) Legea nr. 554/2004, care prevăd că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, prima instanță a apreciat că cererea formulată de reclamant este inadmisibilă.
3. Calea de atac exercitată
împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat recurs reclamantul S.O., fără, însă, a structura criticile invocate și fără a preciza motivele de casare sau modificare a hotărârii atacate.
în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că obiectul acțiunii sale nu vizează modificarea sau desființarea unor acte administrative, ci îl reprezintă nesoluționarea, timp de doi ani, a sesizărilor penale adresate autorității publice pârâte, fiind incidente dispozițiile art. 1 Legea nr. 554/2004.
Recurentul a susținut că neîndeplinirea de către Ministerul Public a obligațiilor sale legale l-a încurajat pe primarul localității Boldești-Scăieni să-i anuleze titlul de proprietate din 2003 pe vechiul amplasament.
Totodată, în susținerea recursului formulat, reclamantul a invocat prevederile art. 126 alin. (6) și art. 131 Constituția României, precum și dispoziții ale C. proc. pen..
în notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 06 septembrie 2011, recurentul a solicitat casarea sentinței atacate, obligarea Ministerului Public să trimită în judecată penală persoanele implicate în afacerile ilicite privind terenurile foștilor proprietari, ocupate de obiective petrolifere, stabilirea unui termen de 90 de zile în care autoritatea pârâtă să-și îndeplinească obligațiile legale, precum și acordarea de despăgubiri pentru întârziere sau nesusținerea acuzării în procesul penal.
Intimatul-pârât Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție nu a formulat întâmpinare la recursul declarat de S.O..
4. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul S.O. s-a adresat instanței de contencios administrativ, invocând vătămarea drepturilor sale legitime de proprietate funciară, prin neîndeplinirea de către pârâtul Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție a obligațiilor legale de cercetare și urmărire penală, urmare a sesizărilor reclamantului.
în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) coroborate cu art. 129 Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.
Potrivit art. 1 alin. (1) Legea nr. 554/2004, modificată, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
Relevante în cauza dedusă judecății sunt și dispozițiile art. 8 alin. (1) Legea contenciosului administrativ, conform cărora "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim".
Instanța de fond a ajuns, în mod corect, la concluzia - împărtășită și de instanța de control judiciar - că obiectul acțiunii reclamantului excede competenței instanței de contencios administrativ, întrucât cercetarea penală se desfășoară de către organele de cercetare penală și parchet, care se sesizează din oficiu sau la plângerea penală, iar instanțele de judecată sunt sesizate în condițiile C. proc. pen., procedura judiciară aplicabilă fiind cea prevăzută de dispozițiile art. 275-278 C. proc. pen..
înalta Curte reține incidența în cauză a prevederilor art. 5 alin. (2) Legea nr. 554/2004, care reglementează finele de neprimire și potrivit cărora "nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară".
De altfel, Curtea Constituțională a reținut, în considerentele Deciziilor nr. 946/2007 și nr. 182/2006, faptul că "textul de lege (art. 5 alin. (2) Legea nr. 554/2004) nu sustrage în mod absolut controlului judecătoresc actele la care se referă, întrucât în mod evident actele respective sunt supuse unei alte proceduri judiciare, deci controlul lor judecătoresc se realizează potrivit unei alte proceduri stabilite prin lege organică".
în jurisprudența constantă a Curții Constituționale (Decizia nr. 542/2006, Decizia nr. 464/2003, Decizia nr. 171/2005 și Decizia nr. 243/2006), s-a reținut faptul că accesul la justiție nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului.
Pentru efectuarea cercetării și urmăririi penale, legiuitorul a adoptat o procedură specială, prevăzută de C. proc. pen., fără a periclita însă exercitarea deplină a drepturilor procesuale ale părților și fără ca prin această procedură să se aducă atingere dreptului de acces liber la justiție, reglementat de art. 21 Constituție.
Recurentul-reclamant este îndreptățit să urmeze căile legale pentru soluționarea sesizărilor și plângerilor penale formulate, însă instanțele de judecată au obligația de a soluționa litigiile potrivit competenței și legilor în vigoare, chiar dacă soluțiile pronunțate nu corespund așteptărilor sau intereselor unei persoane, care a urmat o cale de judecată nepotrivită, justiția înfăptuindu-se în numele legii și fiind unică, imparțială și egală pentru toți, conform art. 124 alin. (1) și (2) Constituție.
Pe de altă parte, înalta Curte reține faptul că soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, menținută de către instanța de control judiciar, face de prisos examinarea celorlalte cereri și susțineri ale recurentului, care privesc fondul litigiului dedus judecății.
5. Soluția instanței de recurs
Pentru considerentele expuse, înalta Curte a constatat că sentința recurată nu era afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 3041C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul S.O.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4241/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4235/2011. Contencios → |
|---|
