ICCJ. Decizia nr. 4232/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta G.D.C., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea în tot a Hotărârii din data de 21 octombrie 2010 a Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre prin care a fost respinsă ca inadmisibilă plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Hotărârii din 30 septembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care i-a fost respinsă contestația, anularea parțială a Hotărârii din 21 octombrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și, în consecință, obligarea pârâtului, prin emiterea unui act administrativ corespunzător, la invalidarea candidaturii doamnei judecător B.L., în temeiul art. 13 alin. (2) și art. 22 alin. (2) din Regulament, invalidarea candidaturii domnului judecător L.D., invalidarea candidaturii domnului procuror C.D., invalidarea candidaturii domnului procuror D.C., invalidarea candidaturii domnului judecător P.O. și invalidarea candidaturii doamnei judecător B.L.A..
în motivarea acțiunii, reclamanta a susținut faptul că, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) Legea nr. 317/2004 republicată, Consiliul Superior al Magistraturii are depline competențe de a verifica legalitatea procedurilor de alegere, din oficiu sau la sesizarea oricărui judecător sau procuror, așa încât refuzul Consiliului Superior al Magistraturii de a proceda la verificarea legalității candidaturilor Consiliului Superior al Magistraturii este nelegal.
Pe de altă parte, reclamanta a precizat că domnii L.D., B.L. - judecători - și C.D. și D.C. - procurori - sunt membri ai actualului Consiliul Superior al Magistraturi, dobândind un mandat în urma alegerilor desfășurate în anul 2006, astfel încât le sunt aplicabile dispozițiile art. 133 alin. (4) Constituție și respectiv, art. 51 alin. (1) Legea nr. 317/2004 modificată, care statuează asupra duratei de 6 ani a mandatului membrilor aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii, fără posibilitatea reinvestirii.
în ceea ce privește conținutul mandatului, instituțiile incompatibilității și retroactivității legii, reclamanta a concluzionat că posibilitatea de a candida din nou după expirarea mandatului nu este un drept câștigat odată cu mandatul, ci este o condiție obiectivă, o posibilitate prevăzută de lege ce poate fi însă modificată pentru viitor.
Reclamanta a mai criticat admiterea candidaturii doamnei B.L.A. și a domnului P.O., detașați la Ministerul Justiției, susținând că au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (2) Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.
în cauză, Uniunea Națională a Judecătorilor din România a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin încheierea nr. 521 din 28 ianuarie 2011, a dispus strămutarea judecării cauzei la Curtea de Apel Suceava, cu păstrarea actelor îndeplinite.
Reclamanta a formulat o cerere de renunțare la judecată, motivată de faptul că, prin Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, Curtea Constituțională a tranșat chestiunea litigioasă dedusă judecății, respectiv a aplicabilității în timp a prevederilor art. 51 alin. (1) Legea nr. 317/2004 republicată, astfel încât contestația pe care a formulat-o a devenit lipsită de interes.
Prin întâmpinarea formulată, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat, la rându-i, că acțiunea reclamantei a devenit lipsită de interes, cu atât mai mult cu cât Senatul României a procedat la punerea de acord a Hotărârii nr. 43/2010 cu Decizia nr. 53/2011 a Curții Constituționale, în sensul validării magistraților aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția celor trei persoane care se aflau la al doilea mandat, respectiv doamna B.L. și domnii L.D. și C.D..
La termenul de judecată din 07 martie 2011, doamna B.L. și domnii L.D. și C.D., prin avocat, au depus la dosar "întâmpinare, cerere reconvențională și cerere de chemare în judecată a altor persoane", susținând că justifică legitimare procesuală pasivă, deci calitatea de pârâți în prezenta cauză, întrucât sunt destinatarii (beneficiarii) actelor administrative atacate de reclamanta care este terț față de aceste acte, chiar dacă aceasta, în cererea introductivă, nu a indicat ca pârât decât Consiliul Superior al Magistraturii, în calitate de emitent al actelor atacate.
Pe fondul cauzei, au solicitat admiterea cererii reconvenționale și obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii ca, în urma rămânerii definitive a Hotărârii Plenului din 21 octombrie 2010 (prin respingerea acțiunii în anularea sa parțială) și a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 25 noiembrie 2010 (prin neatacarea sa în termenul legal), să emită un act administrativ sau să elibereze un alt înscris, prin care să recunoască existența dreptului de a fi fost declarați aleși membri ai Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul respectivelor Hotărâri ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, urmând ca hotărârea judecătorească să fie opozabilă reclamantei-pârâte.
Prin încheierea din 04 aprilie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a amânat pronunțarea soluției la data de 06 aprilie 2011.
Prin încheierea nr. 29 din 06 aprilie 2011, instanța de fond a luat act de renunțarea la judecata acțiunii formulată de reclamanta G.D.C., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată în interesul reclamantei de Uniunea Națională a Judecătorilor din România, reprezentată de președinte Natalia Roman și a respins cererea formulată de doamna B.L. și domnii L.D. și C.D..
Pentru a pronunța aceasta soluție, Curtea de Apel a reținut că cererea de renunțare la judecată a reclamantei respectă cerințele impuse de prevederile art. 246 C. proc. civ. și atrage după sine și caducitatea cererii de intervenție accesorie formulată în cauză de Uniunea Națională a Judecătorilor din România.
Examinând temeiurile de drept ale acțiunii și dispozițiile legale incidente în cauză, prima instanță a apreciat că, față de cadrul procesual ales de reclamantă și raportat la voința acesteia de a renunța la judecarea cererii, nu se impune lărgirea cadrului procesual, din oficiu, prin introducerea în cauză a persoanelor cărora li se adresează actele administrative criticate de reclamantă, având în vedere că drepturile și interesele legitime ale acestor persoane, recunoscute prin actele administrative contestate de reclamantă, nu sunt afectate prin desistarea reclamantei.
Pe cale de consecință, Curtea a respins solicitarea doamnei B.L. și domnilor L.D. și C.D. privind introducerea în cauză în calitate de pârâți și a considerat că pretențiile acestora pot fi valorificate într-un cadru procesual separat, cu respectarea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 7 Legea nr. 554/2004.
împotriva încheierii din 04 aprilie 2011 și a încheierii nr. 29 din 06 aprilie 2011, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs B.L., L.D. și C.D., susținând că hotărârile atacate sunt nelegale și netemeinice pentru următoarele motive:
Prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, pârâții-reclamanți au formulat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (1) Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând constatarea admisibilității excepției invocate și sesizarea Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
La termenul de judecată din data de 04 aprilie 2011 au avut loc dezbaterile publice, iar prin încheierea nr. 29 din 06 aprilie 2011 instanța a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamantă, a respins cererea formulată de pârâții-reclamanți, omițând să analizeze condițiile de admisibilitate cu privire la excepția de neconstituționalitate și să se pronunțe asupra acesteia.
Conform art. 29 Legea nr. 47/1992 instanța avea obligația de a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate ridicată de subsemnații, fie în sensul sesizării Curții Constituționalitate, fie în sensul respingerii ca inadmisibilă a excepției, argumentând motivat soluția în ambele cazuri.
în prezenta cauză, instanța nu s-a pronunțat asupra excepției de ncconstituționalitate nici prin încheierea din data de 04 aprilie 2011 și nici prin încheierea nr. 29 din 06 aprilie 2011.
Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 246 C. proc. civ. "Reclamantul poate sa renunțe oricând la judecata, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă. Renunțarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel. Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecata, instanța, la cererea paratului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.
Când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți".
în speță reclamanta G.D.C. a renunțat la judecata acțiunii sale prin cererea formulată încă de la termenul din 7 martie 2011, iar instanța a luat act de această cerere mai înainte de a se fi intrat în orice dezbatere a fondului, fără a fi necesar acordul celeilalte părți.
Față de această succesiune a actelor procedurale, instanța de fond în mod corect nu a pus în discuție excepția de neconstituționalitate ce vizează fondul cauzei, analizând cu prioritate cererea de renunțare la judecata acțiunii, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ..
în ceea ce privește lipsa de la dosar a cererii de renunțare la judecată în original (existând doar exemplarul comunicat prin fax), acesta nu poate constitui un motiv de recurs care să poată fi invocat de pârâți sau de instanță din oficiu, din moment ce reclamanta, singura interesată, nu contestă că a scris actul respectiv.
Pentru considerentele menționate, în raport de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că hotărârile instanței de fond nu erau legale și temeinice, înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4231/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4230/2011. Contencios → |
|---|
