ICCJ. Decizia nr. 4273/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Soluția instanței de fond
Prin acțiunea în contencios administrativ reclamanta V.I. a chemat în judecată pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar, solicitând obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită în favoarea reclamantei Titlul de plată pentru suma de 164.187,21 RON stabilită în decizia din 08 iulie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtului de rând 2 să aloce disponibilități financiare la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar, în vederea efectuării plăților indicate; obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților prin Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar să facă plata despăgubirilor cuvenite reclamantei din fondurile alocate de Ministerul Finanțelor Publice.
A solicitat, totodată, obligarea pârâtelor și la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a sumei mai sus arătate, cu obligarea la cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin dispoziția din 1 februarie 2008 i s-a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii pentru apartamentele 2 și 3 din imobilul situat în municipiul Cluj Napoca, Cluj, această dispoziție împreună cu actele care au stat la eliberarea acesteia au fost trimise Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, înregistrându-se sub nr. 40242/CC/30.05.2008.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în urma introducerii unei acțiuni prin care a solicitat urgentarea procedurii emiterii titlului de despăgubire i s-a emis decizia din 08 iulie 2008 prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 164.187,21 RON și s-a alocat nr. de înregistrare, însă titlul de plată nu a fost emis până în prezent, deși a revenit cu memorii în atenția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
A susținut că este persoană vătămată într-un drept recunoscut de lege: dreptul de a primi despăgubiri într-un anumit cuantum și într-un termen rezonabil. Astfel, a arătat că este titulara unei creanțe certe, lichide și exigibile, creanță pe care nu poate să o încaseze efectiv din cauza procedurii defectuoase de acordare a despăgubirilor pusă în aplicare de către autoritățile pârâte.
A mai precizat reclamanta că, luând în considerare faptul că (1) a depus toate actele necesare pentru a i se achita despăgubirile de mai bine de un an de zile primind numărul de înregistrare din 11 august 2008, că (2) autoritatea pârâtă a ajuns cu acordarea de despăgubiri doar la un anumit număr, și că (3) timp de un an de zile s-au acordat despăgubiri unui număr de 570 de persoane, este evident că e imposibilă respectarea termenului de 2 ani reglementat de art. 141 alin. (3) O.U.G. nr. 81/2007.
A arătat, totodată că este îndreptățită și la plata dobânzilor, în temeiul art. 1088 C. civ., care prevede la alin. (1) că "la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale in materie de comerț, de fidejusiune și societate" iar la alin. (2) că "aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii in judecată, afară de cazurile in care, după lege, dobânda curge de drept".
Astfel potrivit normelor legale menționate, are dreptul la acordarea dobânzii legale pentru suma stabilită prin raportul de evaluare a imobilului din momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
A invocat practica Curții Europene a Drepturilor Omului, susținând că prin numeroase hotărâri România fost condamnată pentru încălcarea art. 6 alin. (1) Convenție și a art. 1 alin. (1) Protocolul nr. 1 la Convenție raportat la faptul că procedura de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/ 2005 nu funcționează corespunzător, că persoanele îndreptățite încă nu beneficiază de despăgubirile acordate acesta datorându-se pe de o parte faptului că Fondul Proprietatea încă nu funcționează, iar pe de altă parte că nu se respectă un termenul rezonabil de încasare a sumelor de bani (Faimblat c. României, Matache și alții c. România, Tudor c. României, Ruxanda Ionescu c. României, Porteanu c. României).
A mai arătat că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Jurisprudența sa a stabilit ca și condiție a proporționalității unei privări de proprietate, în contextul încălcării art. 1 Protocolul nr. 1, faptul că indemnizația trebuie să survină într-un interval de timp rezonabil de la momentul pierderii proprietății, întrucât proporționalitatea impune ca interesele divergente să sufere o satisfacere a lor concomitentă (a se vedea hotărârea Piron c. Franța). De asemenea, în hotărârea Akkus c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că o întârziere excesivă a plății indemnizației agravează pierderea financiară a persoanei vizate, datorată efectelor devalorizării monetare, și poate fi privită la rândul său ca o atingere gravă a substanței dreptului de proprietate, afectând proporționalitatea între interesele colectivității și cele private.
Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinarea formulată la data de 22 octombrie 2009 a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, având în vedere prevederile art. 182 pct. 1 lit. a) H.G. nr. 128/2008 și art. 182 lit. a), Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările O.U.G. 81/2007 potrivit cărora "emiterea unui titlu de plată și plata despăgubirilor bănești în numerar către persoanele îndreptățite se va dispune în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în contul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în ordinea depunerii cererilor de opțiune. Or, în speță cererea de opțiune ale reclamantei a fost înregistrată din 11 august 2008 iar până la data formulării cererii de chemare în judecată despăgubirile în numerar au fost efectuate până la cererea de opțiune înregistrată din 05 martie 20011.
în ceea ce privește acordarea dobânzii legale, de la data introducerii acțiunii și plata efectivă a despăgubirilor, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a precizat că în dispozițiile legale în materie (H.G. nr. 128/2008, Legea nr. 247/2005, OUG nr. 81/2007, H.G. nr. 1095/2005) nu sunt prevăzute reglementări pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de către Comisia Centrală, de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, în raport de rata inflației, de cursul euro etc.
Cât privește prevederile legale incidente în speță, a arătat că, în cuprinsul Legii nr. 247/2005, Titlul VII care reglementează Regimul stabilirii și plătii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu există dispoziții legale referitoare la plata unor atari dobânzi.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, prin întâmpinarea depusă la data de 2 decembrie 2009, a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant, în principal ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și în subsidiar ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 653 din 14 decembrie 2009, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta V.I. și a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită în favoarea reclamantei pentru suma de 164.187,21 RON titlu de plată și de asemenea să efectueze plata.
A respins celelalte petite.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că urmare a soluționării irevocabile a litigiului asupra imobilului din Cluj Napoca, Cluj, prin sentința civilă nr. 403 din data de 12 aprilie 2006, Primarul municipiului Cluj-Napoca a emis dispoziția din data de 01 februarie 2008, prin care s-a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii datorate reclamantei V.I. acest imobil.
în baza acestei dispoziții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin decizia din data de 08 iulie 2008, a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate reclamantei la suma de 164.187,21 RON și i-a comunicat acesteia că sumele vor fi plătite după procedura instituită de lege, respectând repartizarea aleatorie.
Curtea a apreciat că în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, executarea unei sentințe sau unei hotărâri, indiferent de la ce instanță ar proveni, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces în sensul în care a fost astfel calificat de Convenție.
Dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă dispozițiile juridice interne ale unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți (Imobiliara Saffi împotriva Italiei) sau să se bucure de efect parțial .
Curtea a reținut Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia s-a admis faptul că dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare sentință de natură civilă indiferent care ar fi ea și indiferent care ar fi împrejurările, însă dacă administrația refuză sau omite să se conformeze, sau întârzie să o facă, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii pierd orice rațiune de a fi.
Totodată a apreciat că parcurgerea procedurii instituite de Titlul VII Legea nr. 247/2005 care reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv poate fi echivalată cu o modalitate de punere în executare a drepturilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească, Curtea de la Strasbourg amintind în mod constant în jurisprudența sa că ea a considerat deja că omisiunea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei decizii definitive poate antrena o încălcare a art. 6 alin. (1) Convenție, mai ales când obligația de a executa decizia în cauză revine unei autorități administrative.
Noțiunea de «bunuri» poate cuprinde atât « bunurile actuale » cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în baza cărora reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o «speranță legitimă» de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.
Curtea a reținut astfel că reclamantul este în posesia unui bun în sensul art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția pentru asigurarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Prin urmare, reclamanta poate invoca dreptul la respectarea proprietății așa cum rezultă din jurisprudența pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului. în acest sens, conform art. 11 și art. 20 Constituția României, Curtea a avut în vedere hotărârile de condamnare a României în cauzele Togănel și Grădinaru și Jujescu contra României, Străin, Porteanu, Păduraru și Brumărescu contra României.
De asemenea prima instanță a mai reținut în considerentele sale că este necesar a da eficiență acțiunii reclamantului prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești coercitivă pentru autoritatea administrativă în vederea îndeplinirii în cel mai scurt timp și eficient a atribuțiilor sale tocmai pentru a nu expune reclamantul arbitrariului și hazardului cu consecințe grave asupra drepturilor și intereselor legitime de care acesta se prevalează.
în privința caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, instanța de fond a arătat că în jurisprudența Curții Europene a fost consacrat principiul conform căruia el se apreciază în funcție "de împrejurările cauzei și criteriile consacrate în jurisprudența curții, privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și miza procesului pentru cei interesați" (cauza S.C. Concept LTD S.R.L. și Manole împotriva României).
Astfel Curtea, luând în considerare intervalul de timp scurs de la deschiderea procedurii, precum și faptul că, în baza legislației interne, reclamanta este ținută să mai aștepte încă 2 ani, fiind condiționată și de existența disponibilităților bănești, o durată totală a procedurii de 8-9 ani este considerată de către instanță ca nefiind rezonabilă.
Pentru a dispune astfel, instanța a luat în considerare și faptul că reclamanta a fost lipsită în mod arbitrar de atributele dreptului său de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv de către Statul Român încă din perioada comunistă, fiind necesară instituirea unei proceduri rapide și eficiente care să permită o reparație echitabilă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea a reținut că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, instanța a apreciat că activitatea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este finanțată de la bugetul de stat, iar potrivit Legii nr. 500/2002, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetelor pentru pregătirea proiectelor, legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și a legilor privind aprobarea contului general. Astfel, rolul ministerului este de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite precum și a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
S-a mai considerat că legislația în vigoare în materia efectuării cheltuielilor bugetare evidențiază împrejurarea că autoritățile publice trebuie să se încadreze în resursele bugetare stabilite pentru obiectivul respectiv, o eventuală suplimentare nefiind posibilă. De altfel, în jurisprudența sa, înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că o eventuală cheltuială peste alocația bugetară rămâne în sarcina ordonatorului de credite care a efectuat-o câtă vreme bugetul se aprobă prin legea bugetară anuală de către cele două camere ale parlamentului, iar pârâtul nu poate avea calitate de inițiator al unui act normativ în materie bugetară.
2. Calea de atac exercitată
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta V.I. cât și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Recurenta-reclamantă V.I., în motivarea recursului formulat, a invocat dispozițiile art. 34 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu privire la soluția care a vizat acordarea dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a sumei cuvenite.
Se susține, în esență, că dispozițiile art. 1088 C. civ., dreptul comun în materia acordării dobânzilor, o îndreptățea la acordarea acestora, în condițiile în care i se produce o pagubă considerabilă în întârzierea la plata acestor despăgubiri.
De asemenea, invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Porteanu c. României, Tudor c. României, Flaimblat c. Româinei, Matache și alții c. României, etc., Akkus c. Turciei, se arată că era îndreptățită la plata dobânzii legale, astfel că instanța a respins solicitarea sa fără a-i analiza susținerile și fără a ține seama de jurisprudența menționată.
Cu privire la obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce dispozițiile financiare necesare Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în vederea efectuării plății, recurenta-reclamantă arată că în mod greșit instanța de fond a respins acest petit întrucât raționamentul este greșit deoarece Ministerul Finanțelor Publice era obligat la elaborarea bugetului general pe anul 2009 să aloce resursele financiare pentru plata despăgubirilor rezultate din deciziile emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, neprocedând în această manieră, se impune obligarea acesteia la alocarea de disponibilități financiare la dispoziția Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru a i se acorda despăgubirile cuvenite.
Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în recursul formulat a invocat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9, precum și art. 3041C. proc. civ..
în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut, în esență, că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 182lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cât și prevederilor pct. 182.1. H.G. nr. 128/2008, prin care s-a stabilit că se poate emite titlul de plată în termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților financiare, dacă persoana îndreptățită a optat pentru acordarea despăgubirilor în numerar, formulând cerere de opțiune în acest sens, pentru valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Se menționează că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că emiterea titlului de plată și implicit creanțele asupra statului nu se pot plăti decât în condiții de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
în cazul recurentei-reclamante plata despăgubirilor în numerar nu a fost posibilă urmare a lipsei disponibilităților în numerar, cât și urmare a faptului că plata acestora s-a realizat până la dosarul de opțiune din 24 martie 2008, iar aceasta are nr. de înregistrare al dosarului de opțiune din 11 august 2008, iar plata cu prioritate fără respectarea ordinii cronologice, ar însemna încălcarea principiului egalității, principiu garantat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta-pârâtă a depus la dosar și concluzii scrise, în sensul motivelor de recurs.
Recurenta-reclamantă a formulat și întâmpinare la recursul Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând respingerea acestuia și combătând criticile expuse în cererea de recurs.
Se precizează că Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, nu stabilește termene limită în care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților trebuie să parcurgă etapele acestei proceduri, iar în această situație, întreaga jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată împotriva României o îndreptățea la admiterea acțiunii.
Cu privire la disponibilitățile bănești, se arată că, având o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva statului român, aceasta trebuie pusă în executare, neavând relevanță numărul de înregistrare al opțiunii, apreciindu-se că nu se încalcă nici principiul egalității de tratament în situația respectării cerințelor impuse de art. 6 paragraful I din Convenție cu privire la respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cererii.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă este îndreptățită la un tratament diferit, justificat de starea de sănătate și vârsta acesteia.
3. Soluția instanței de recurs
înalta Curte, analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Emiterea titlului de plată și efectuarea plății despăgubirilor solicitate de recurenta-reclamantă, este prevăzută de dispozițiile Titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" a Legii nr. 247/2005, lege specială care reglementează o procedură administrativă specială de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu au putut fi restituite în natură.
Recurenta-reclamantă își întemeiază cererea de acordare a dobânzii legale, pe dispozițiile art. 1088 C. civ., dreptul comun în materia acordării dobânzilor.
însă, litigiului dedus judecății, așa cum s-a precizat anterior, îi sunt aplicabile dispozițiile din Legea specială nr. 247/2005 în cuprinsul căreia nu sunt inserate prevederi referitoare la acordarea dobânzilor legale în ceea ce privește despăgubirile aferente imobilelor care nu au putut fi restituite în natură.
Prin urmare, dispozițiile C. civ. reprezintă dreptul comun și acestea nu pot fi aplicate cât timp există o lege specială aplicabilă cauzei, fiind incident principiul (_) generalia non derogant specialibus.
Critica referitoare la soluționarea greșită a cererii care viza obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce disponibilități financiare la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în vederea efectuării plății, este nefondată.
Potrivit art. 1 H.G. nr. 34/2009 modificată, Ministerul Finanțelor Publice este organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea guvernului, care aplică strategia și programul de guvernare în domeniul finanțelor publice și are ca atribuție administrarea generală a finanțelor publice.
Conform art. 3 alin. (1) pct. 6 din același act normativ, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat, dar și al legilor de rectificare a bugetului de stat și, potrivit artt.12 aprobă, în condițiile legii, repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare.
Cât timp Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu i-au fost alocate prin legea bugetului de stat sume care să fie ulterior repartizate de Ministerul Finanțelor Publice acestei autorități conform atribuțiilor menționate anterior, este evident că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-reclamantă sub aceste aspecte referitoare la obligația Ministerului Finanțelor Publice să aloce sumele de bani la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în vederea efectuării plății.
Față de cele expuse, recursul recurentei-reclamante este nefondat, urmând a fi respins, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
înalta Curte, analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în raport de criticile formulate, de actele depuse la dosarul cauzei și de dispozițiile legale incidente în cauză, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Soluția instanței de fond referitoare la obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților să emită în favoarea reclamantei titlul de plată pentru suma de 164.187,21 RON și să efectueze plata, urmează a fi menținută, însă, cu substituirea motivării instanței de fond.
Astfel cum rezultă din prezentarea făcută anterior, recurenta-reclamantă este în posesia deciziei din 8 iulie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care reprezintă titlu de despăgubire, fără ca ulterior să-i fie emis titlu de plată, sens în care a formulat primul petit al cererii deduse judecății prin care a solicitat obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților să emită titlu de plată pentru suma de 164.187,21 RON, fiind înregistrat dosarul de opțiune din 11 august 2008.
Emiterea titlului de plată și efectuarea plății reprezintă finalizarea procedurii administrative în funcție de opțiunea persoanei îndreptățite.
Potrivit art. 182alin. (1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, dacă persoana optează exclusiv pentru primirea de despăgubiri în numerar, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Direcție, care, după reținerea titlului de despăgubire în original, îi va transfera despăgubirea în numerar în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare.
Conform lit. c) a aceluiași articol, "dacă optează pentru primirea de despăgubiri în numerar și acțiuni emise de Fondul Proprietatea, se prezintă personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care după reținerea titlului de despăgubire în original, eliberează un titlu de plată pentru suma solicitată de persoana despăgubită și un titlu de conversie, pentru diferența dintre valoarea înscrisă în titlul de despăgubire și valoarea înscrisă în titlul de plată. Titlul de plată va fi valorificat conform lit. a), iar titlul de conversie se va valorifica conform lit. b)".
Aceste dispoziții au făcut obiectul unui examen de constituționalitate, urmare a sesizării de către instanță a Curții Constituționale în prezenta cauză.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 220/2011, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 182lit. a) și c) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cum dispozițiile legale menționate nu au fost afectate de vreun viciu de neconstituționalitate, rezultă că emiterea titlului de plată și efectuarea plății despăgubirilor solicitate de reclamantă urmează a fi făcută în conformitate cu dispozițiile menționate anterior, declarate constituționale.
Menținerea soluției în ceea ce privește emiterea titlului de plată și efectuarea plății despăgubirilor, nu încalcă nici principiul egalității invocat de recurenta-pârâtă întrucât, prin soluția sa, instanța de fond nu a stabilit un termen pentru emiterea titlului de plată și efectuarea plății, fiind evident că aceste etape nu se pot realiza decât cu respectarea dispozițiilor legale incidente, astfel cum s-a reținut anterior.
în consecință, înalta Curte, față de toate considerentele expuse și în raport de dispozițiile art. 20 alin Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursurile formulate ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4280/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4278/2011. Contencios → |
|---|
