ICCJ. Decizia nr. 4272/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Soluția instanței de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 02 decembrie 2009, reclamanta G.A.R.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Ministerul Culturii, cultelor și Patrimoniului Cultural și cu T.P., Ministrul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Cultural obligarea pârâților să încheie un nou contract de management pentru conducerea Administrației Fondului Cultural Național și plata remunerației corespunzătoare începând cu data de 14 septembrie 2009.
Cererea a fost modificată la data de 23 aprilie 2010 prin introducerea în cauză, în calitate de Ministru al Culturii, Cultelor și Patrimoniului Cultural a intimatului K.H.. De asemenea, reclamanta a precizat câtimea drepturilor bănești corespunzătoare funcției de director.
Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Cultural a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3610 din 28 septembrie 2010, a admis acțiunea formulată de reclamanta G.A.R.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și K.H. - Ministrul Culturii, Cultelor și Patrimonilului Național.
A obligat pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național să încheie cu reclamanta un nou contract de management pentru conducerea Administrației Fondului Cultural Național.
A obligat pârâții la plata drepturilor bănești aferente funcției de director respectiv 1.801 RON lunar pentru perioada 14 septembrie 2009-31 decembrie 2009 și 2.792 RON lunar pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2009 până la încheierea contractului.
A obligat pârâții la 1.005 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente:
Prin Ordinul din 12 septembrie 2005 reclamanta a fost numită în funcția de director al Administrației Fondului Cultural Național, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 26/2005. între reclamantă și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului național s-a încheiat un contract de management pe o perioadă nedeterminată, care, potrivit art. III din contract, este asimilat contractului de muncă pe perioadă nedeterminată.
în urma adoptării O.U.G. nr. 189/2008, în temeiul art. 50 potrivit cărora: "(1) în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, contractele de management încheiate în baza prevederilor O.G. nr. 26/2005 privind managementul instituțiilor publice de cultură, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 114/2006, încetează de drept, a încetat contractul de management al reclamantei nemaifiind nemaifiind încheiat un nou contract pe motiv că perioada acoperită de proiectul de management inițial expirase.
Art. 50 O.U.G. nr. 189/2008 a fost abrogat prin art. I pct. 48 Legea nr. 269/2009.
Prin această lege s-a prevăzut la art. II că "în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, conducătorii instituțiilor publice de cultură aflați în exercițiu la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008 vor încheia cu ordonatorul principal de credite un nou contract de management".
Instanța a reținut că reclamanta a solicitat, în baza acestui text de lege, încheierea unui nou contract de management dar cererea sa a fost respinsă pe motiv că Administrația Fondului Cultural Național nu intră în categoria instituțiilor publice de cultură care organizează și desfășoară activități cultural-artistice sau oferă servicii culturale.
Totodată, a apreciat că în mod greșit autoritatea pârâtă a refuzat încheierea unui nou contract de management pentru acest motiv întrucât dacă Administrația Fondului Cultural Național nu ar fi intrat în categoria instituțiilor a căror activitate este reglementată de această ordonanță atunci încetare contractului de management nu ar fi fost posibilă.
De altfel, a constatat Curtea, O.U.G. nr. 189/2008 a abrogat O.G. nr. 26/2005 privind managementul instituțiilor publice de cultură. Chiar dacă domeniul de aplicare a fost formulat diferit, față de dispozițiile O.G. nr. 26/2005, în sensul că O.U.G. nr. 189/2008 se referea, inițial, la instituțiile de spectacole sau concerte, muzee și colecții publice, biblioteci și așezăminte culturale de drept public iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 269/2009, la instituții publice de cultură care organizează și desfășoară activități cultural-artistice sau oferă servicii culturale, este evident faptul că legiuitorul a avut în vedere aceleași instituții. Interpretarea contrară ar fi de natură să dea naștere unui vid legislativ întrucât s-ar ajunge ca pentru instituții reglementate de O.G. nr. 26/2005 (pentru care s-a încheiat un contract de management în temeiul acestei ordonanțe, cum este cazul în speță) să nu mai existe nici un cadru legislativ întrucât O.G. nr. 26/2005 a fost abrogată iar noua reglementare nu conține prevederi privind acele instituții de cultură care nu ar intra în categoria celor avute în vedere de legea nouă. Or, este evident, a apreciat instanța că intenția legiuitorului atunci când a circumstanțiat domeniul de aplicare a noii reglementări nu a fost aceea de a lăsa în afara reglementării anumite instituții publice care, până la data adoptării noii legi, erau supuse reglementărilor O.G. nr. 26/2005.
De asemenea, Curtea a constatat că la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008 reclamanta avea contract de management valabil încheiat cu ministerul pentru conducerea Administrației Fondului Cultural Național. Astfel, reclamanta a încheiat în anul 2005 un contract de management pe perioadă nedeterminată în condițiile în care reglementările în vigoare până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008 nu limitau perioada de încheiere a contractului de management la perioada pentru care s-a întocmit proiect de management.
Așa fiind, prima instanță a considerat că afirmația pârâtului, potrivit căreia, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008 contractul de management al reclamantei nu mai era în vigoare întrucât perioada acoperită de proiectul de management expirase nu are temei legal. Contractul de management al reclamantei nu a încetat în luna septembrie 2008, dată până la care exista un proiect de management (întrucât, potrivit legislației în vigoare în luna septembrie 2008, nu exista nici o legătură între durata proiectului de management și durata contractului de management, și, de altfel contractul ce cuprinde voința părților vorbește de o perioadă nedeterminată) ci la data impusă de art. 50 O.U.G. nr. 189/2008, adică la 90 de zile de la intrarea în vigoare a acestei ordonanțe.
în concluzie Curtea a reținut că reclamantei îi sunt aplicabile dispozițiile art. II Legea nr. 269/2009, intimatul fiind obligat să încheie un contract de management, fără a exista o limită în ceea ce privește durata proiectului de management.
A apreciat instanța că prin refuzul de încheiere a acestui contract s-a creat reclamantei un prejudiciu întrucât aceasta nu a beneficiat de drepturile bănești aferente contractului respectiv, impunându-se odată cu obligația de încheiere a contractului de management și obligația de plată a acestor drepturi bănești.
în baza art. 274 C. proc. civ. Curtea a obligat intimații la plata cheltuielilor de judecată.
2. Calea de atac exercitată
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs autoritățile publice, precum și reclamanta.
2.1. Ministrul și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, în recursul formulat, au invocat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 și art. 3041 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele critici:
- soluția recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, în raport cu dispozițiile art. 10 Legea nr. 554/2004 și art. 35 alin. (1) O.U.G. nr. 189/2008, din interpretarea cărora rezultă că Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal, trebuia să judece această cauză;
- pe fondul cauzei, recurenții au susținut că soluția este netemeinică și nelegală, în raport cu dispozițiile legale incidente și cu clauzele contractului de management.
2.2. în recursul formulat, reclamanta a invocat ca temei dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ., susținând, în esență, că suma care i se cuvine cu titlu de despăgubire este de 4.317 RON lunar, nu cum a reținut în mod greșit instanța de fond, iar cuantumul cheltuielilor de judecată au fost de 2.590,63 RON, așa cum rezultă din dovezile depuse la dosar.
2.3. Părțile au depus întâmpinări prin care au combătut motivele de recurs și criticile formulate în recursul părții adverse.
Astfel, recurenta-reclamantă, cu privire la motivul de recurs referitor la necompetența instanței de fond, invocat de autoritățile publice, a susținut că dispozițiile art. 35 O.U.G. nr. 189/2008 nu sunt aplicabile, astfel că soluția a fost pronunțată de o instanță competentă.
3. Soluția instanței de recurs
Referitor la recursul autorităților pârâte;
Așa cum s-a arătat, primul motiv de recurs are ca temei dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora o hotărâre poate fi desființată atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.
în cauză, obiectul acțiunii îl formează cererea recurentei-reclamante pentru obligarea autorităților pârâte să încheie un nou contract de management privind Administrația Fondului Cultural Național și numirea sa în funcția de director al acestei instituții publice în condițiile prevederilor O.U.G. nr. 189/2008, cu modificările și completările ulterioare.
Or, potrivit art. 35 alin. (1) și (2) O.U.G. nr. 189/2008 privind managementul instituțiilor de spectacole sau concerte, muzeelor și colecțiilor publice, bibliotecilor și al așezămintelor culturale de drept public, în cazul litigiilor privind atribuirea, încheierea, executarea modificarea și încetarea contractului de management și a celor privind acordarea de despăgubiri, competența de soluționare aparține Secției de contencios administrativ a tribunalului la a cărui rază de jurisdicție se află sediul de jurisdicție, în cazul de față Tribunalul București.
în cadrul apărărilor formulate, recurenta-reclamantă a susținut, cu privire la acest motiv de recurs, că este neîntemeiat.
Astfel, a argumentat că dispozițiile art. 35 O.U.G. nr. 189/2008 nu ar fi incidente în cauză, acțiunea sa având ca temei dispozițiile art. II Legea nr. 269/2009 care reglementează obligația autorităților pârâte să încheie, în termen de 90 de zile, un nou contract de management, ceea ce este lipsit de temei legal.
Este necontestat că Legea nr. 269/2009 este actul normativ prin care Parlamentul a aprobat, cu modificări și completări, O.U.G. nr. 189/2008,art. 35 al ordonanței de urgență rămânând nemodificat, reglementarea instituită prin această normă fiind aplicabilă tuturor litigiilor la care se referă.
în al doilea rând, a argumentat recurenta-reclamantă, în cauză rămân pe deplin aplicabile exclusiv dispozițiilor art. 10 Legea nr. 554/ 2004, potrivit cărora dispozițiile acestei legi referitoare la competență pot fi modificate doar printr-o lege organică, iar Legea nr. 269/2009, de aprobare a O.U.G. nr. 189/2008, nu ar fi fost adoptată în condițiile art. 76 alin. (1) Constituție.
Or, în cauză, este necontestat că norma legală de competență, derogatoriu de la art. 10 Legea nr. 554/2004, a fost adoptată printr-o Ordonanță de urgență, care, potrivit art. 115 Constituție, poate include și domenii ale legilor organice, iar cât privește Legea nr. 269/2009, nu rezultă că aceasta ar fi fost declarată neconstituțională, iar recurenta-reclamantă nu a motivat și nici nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a acesteia.
în concluzie, înalta Curte reține că acest prim motiv de recurs este întemeiat, fiind suficient pentru casarea sentinței pronunțate, urmând ca celelalte motive de recurs să fie cercetate ca apărări de fond de instanța competentă.
3.2. în ceea ce privea recursul formulat de reclamanta - recurentă, pentru considerentele prezentate mai sus, a fost admis și acesta, pentru ca acțiunea formulată să fie judecată de instanța competentă, care a analizat susținerile acesteia ca apărări de fond.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4275/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4270/2011. Contencios → |
|---|
