ICCJ. Decizia nr. 431/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 431/2011
Dosar nr. 100/54/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 186 din 30 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a hotărât admiterea, în parte, a acţiunii formulate de reclamantul L.I. în contradictoriu cu pârâta COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR şi a dispus obligarea pârâtei să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri pentru imobilul situat în Craiova, judeţul Dolj, în termen de 90 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei; totodată, a fost respinsă cererea de sesizare a tribunalului cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 7924/2005 formulată de pârâtă precum şi capătul de cerere privind daunele cominatorii; de asemenea s-a dispus respingerea acţiunii faţă de A.N.R.P.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte cererea de sesizare a tribunalului cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (2) din LCA, art. 126 alin. (6) din Constituţia României, instanţa de fond a apreciat ca fiind inadmisibilă invocarea excepţia de nelegalitate cu privire la acte ce nu pot forma obiectul unei acţiuni în anulare în faţa instanţelor de contencios administrativ.
Astfel, în raport de faptul că prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, competenţa materială a secţiei civile a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare de soluţionare a cererilor de anulare a deciziei sau, după caz, a dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, reglementându-se, astfel, o procedură judiciară specială de contestare a actelor de restituire în natură sau de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent la instanţa civilă, precum şi faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (2) din LCA care exceptează controlul instanţei de contencios actele pentru care prin lege organică se prevede o altă procedură judiciară pentru modificarea sau desfiinţarea lor, instanţa de fond a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu privire la soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 7924 din 20 aprilie 2005, emisă de Primarul Municipiului Craiova.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că, deşi, reclamantul a început procedurile de recuperare a unui bun al său sau a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001, autoritatea locală, cu competenţe în materia stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, s-a pronunţat, abia, la 20 aprilie 2005; s-a constatat, astfel, că între data depunerii cererii, notificării, şi data introducerii acţiunii, respectiv 06 ianuarie 2010, au trecut aproximativ 9 ani, fără ca în perioada respectivă autorităţile abilitate de lege să ajungă la finalizarea procedurii, astfel, că durata excesivă a procedurilor administrative a fost de natură a încălca în mod evident principiul termenului rezonabil, parte a procesului echitabil, în sensul art. 6 din CEDO.
În acest context, Curtea de apel a apreciat că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare în termen rezonabil şi că depăşirea unui termen de 5 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO.
Totodată, s-a mai reţinut că pârâta nu a făcut dovada efectuării vreunei operaţiuni administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de la data înaintării de către Primăria Municipiului Craiova a dosarului, înregistrat sub nr. 12147/CC, respectiv, 06 aprilie 2006, şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată.
În afara argumentului decurgând din art. 6 al Convenţiei, instanţa de fond a mai considerat şi că prin neîndeplinirea obligaţiei de a se emite titlurile de despăgubiri autorităţile pârâte, care nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii, au adus o evidentă atingere noţiunii de bun şi, implicit, obligaţiei statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligaţie asumată în virtutea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO.
A conchis instanţa de fond că în cauză, prin comportamentul pârâtei s-a ajunge la o încălcare atât a art.6 din Convenţie cât şi a art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, motiv pentru care a apreciat că absenţa totală a despăgubirilor de aproximativ 5 ani a creat reclamantului o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 186 din 30 martie 2010 şi a încheierii din data de 2 aprilie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut, în esenţă, următoarele.
Printr-o primă critică formulată recurenta susţine că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a respins cererea de sesizare a tribunalului în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 18017/2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova, în condiţiile în care aceasta reprezintă un act unilateral cu caracter individual, care poate fi atacat, pe cale de excepţie, la instanţa de contencios administrativ. Totodată, se susţine că, în speţă, există o dependenţă evidentă între soluţionarea în fond a litigiului, respectiv cererea reclamanţilor privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea titlului de despăgubire şi art.1 din Dispoziţia nr. 18017/2005 emis de către Primarul Municipiului Craiova, a cărei excepţie de nelegalitate a fost invocată, în condiţiile art. 4 alin. (1) din LCA.
Printr-o altă critică, formulată pe fondul cauzei, susţine recurenta că în mod netemeinic şi nelegal a fost obligată la emiterea deciziei cu motivarea încălcării principiului procesului rezonabil, fără a se ţine cont de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este o procedură complexă, ce presupune parcurgerea mai multor etape obligatorii şi nici de aspectele obiective ale soluţionării dosarului de despăgubire al reclamanţilor.
În acest sens, susţine recurenta că prin adresa nr. 12147/CC din 19 ianuarie 2010, dosarul aferent Dispoziţiei nr. 7924/2005 a fost remis Primăriei Municipiului Craiova, în vederea reanalizării notificării reclamantului care, în baza actelor depuse la dosar, nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, putând beneficia, astfel, de măsuri reparatorii în echivalent numai pentru imobilul construcţie demolată, şi nici dovada calităţii de moştenitor după celălalt coproprietar.
Mai arată recurenta că în mod greşit instanţa de fond, fără a verifica în virtutea principiului rolului activ , dacă aceste aspecte sunt întemeiate, a reţinut că s-a încălcat dreptul persoanei la soluţionarea într-un termen rezonabil deşi, este evident că, Primăria Municipiului Craiova şi-a depăşit limitele investirii prin emiterea unei dispoziţii pentru întreg imobilul, în favoarea numai a reclamantului şi în condiţiile în care acesta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului revendicat.
Mai susţine recurenta şi că nu poate fi reţinută culpa sa privind durata de soluţionare a dosarelor de despăgubire, deoarece, în exercitarea atribuţiilor sale a emis Decizia nr. 2815/2008 prin care a stabilit ordinea de soluţionare a dosarelor de despăgubire, care nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubiri înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, decizie de care instanţa de fond nu a ţinut seama la pronunţarea hotărârii recurate.
În opinia recurentei soluţionarea dosarelor reclamanţilor înaintea celor venite anterior acestui dosar duce la încălcarea drepturilor celorlalte persoane îndreptăţite, având impact implicit şi asupra principiului acordării unor despăgubiri juste şi echitabile.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare.
În primul rând, Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul respingerii cererii de sesizare a tribunalului în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 7924 din 20 aprilie 2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova, şi nu a Dispoziţiei nr. 18017/2005 la care din eroare se face referire prin motivele de recurs, constatând că în mod corect instanţa de fond a respins ca inadmisibilă respectiva cererea de sesizare.
Astfel, este de necontestat faptul că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) cu referire la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pot face obiectul excepţiei de nelegalitate numai actele administrative care pot forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ. Aşadar, actele administrative care intră sub incidenţa prevederilor art. 5 alin. (2) din LCA, pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, şi care nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ nu pot forma, potrivit principiului simetriei, nici obiectul excepţiei de nelegalitate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reaminteşte că intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din LCA dispoziţia emisă de Primărie în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat şi care nu mai pot fi restituite în natură, întrucât o asemenea dispoziţie poate fi contestată în termenele şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu pe calea contenciosului administrativ.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-pârâtă procedează, cu mici nuanţe, la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor motive de recurs, în sensul art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că în mod corect instanţa de fond a apreciat că recurenta-pârâtă nu a respectat dispoziţiile art.16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului nr. 12147/CC/2006 , aferent Dispoziţiei nr. 7924 din 20 aprilie 2005, emisă de Primăria municipiului Craiova în favoarea intimatului-reclamant.
Este de necontestat că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, poate să procedeze discreţionar, manifestând pasivitate şi aducând astfel, atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Chiar daca Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen de soluţionare a dosarelor înregistrate în baza Titlului VII al legii, instanţa de fond a apreciat întemeiat că recurenta-pârâtă avea obligaţia de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depăşit în raport cu data înregistrării dosarului şi a documentaţiei aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate intimatului-reclamant.
Pentru respectarea termenului rezonabil, pârâta era obligată să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea notificării nr. 1225/N din 22 august 2001 şi nici până în prezent nu s-a emis Decizia reprezentând titlu de despăgubire
Depăşirea unui termen rezonabil în soluţionarea acestui dosar a fost greşit justificată în recurs prin aplicarea Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la stabilirea ordinii de soluţionare a dosarelor de despăgubiri, dat fiind că această decizie este ulterioară datei la care a fost înregistrat dosarul reclamantului-intimat la Secretariatul Comisiei recurente, respectiv 06 aprilie 2006, în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de lege.
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la, justificarea duratei termenului, prin necesitatea completării dosarului aferent Dispoziţiei nr. 7924 din 20 aprilie 2005 în condiţiile în care din prevederile legale aplicabile nu rezultă că ANRP sau Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar avea competenţa de a exercita un control de legalitate asupra Dispoziţiei Primarului, cu excepţia unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de respingere în natură.
Aşadar, punând în discuţie toate operaţiunile administrative care au stat la baza actului de soluţionare a notificării şi reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă, pârâta îşi depăşeşte competenţele legale, iar procesul de acordare a măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond, a considerat, faţă de împrejurarea că dosarul privind dispoziţia nr. 7924/2005 a fost înregistrată la comisie în cursul anului 2006, că actul de restituire a respectivului dosar prin adresa nr. 12147/CC din 19 ianuarie 2010 la Primăria municipiului Craiova cu rugămintea de a fi reanalizate înscrisurilor ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 7924 din 20 aprilie 2005, în vederea clarificării unor aspecte referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în natură teren revendicat de reclamant, la o lună după sesizarea instanţei de judecată, nu poate justifica rămânerea în nelucrare a dosarului timp de 4 ani, şi prelungirea unei proceduri administrative pe un interval de 9 ani.
În consecinţă, Curtea de apel a stabilit în mod just că prin demersul făcut de Comisie către autoritatea locală, la aproape 5 ani de la înregistrarea dosarului şi la o lună de la sesizarea instanţei de judecată, nu poate justifica atitudinea pârâtei care prin restituirea dosarului şi-a exprimat de fapt voinţa de a nu rezolva, în mod nejustificat, cererea, în sensul emiterii titlului de despăgubiri, într-un termen rezonabil, noţiune impusă de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, faţă de împrejurarea că la dosarul cauzei nu se află ataşată încheierea din 2 aprilie 2010 a Curţii de Apel Craiova, la care se face referire prin cererea de recurs, Înalta Curte va respinge şi recursul formulat împotriva respectivei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR împotriva sentinţei civile nr. 186 din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi a încheierii din 2 aprilie 2010 a aceleiaşi instanţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4308/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4310/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
