ICCJ. Decizia nr. 4377/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4377/2011
Dosar nr. 2280/2/2010
Şedinţa publică din 28 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul P.A.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat obligarea acesteia la emiterea deciziei ce constituie titlu de despăgubire, în conformitate cu prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în dosarul de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 11074 din 05 ianuarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, pentru imobilul - teren situat în Bucureşti, sector 1, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Dispoziţia nr. 11074 din 05 ianuarie 2009 Primăria Municipiului Bucureşti a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării, dosarul fiind înaintat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă din anul 2009, însă nici până în prezent nu s-a emis Decizia reprezentând titlul de despăgubire şi nu s-a comunicat stadiul soluţionării dosarului, deşi a fost formulată o solicitare scrisă în acest sens.
Prin întâmpinarea formulată la data de 18 mai 2010, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa nr. 4469 din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea precizată, formulată de reclamantul P.A.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta la desemnarea unui evaluator pentru dosarul de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 11074/2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, la trimiterea dosarului de despăgubire la evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi comunicarea acesteia către reclamant, precum şi la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut în esenţă că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 11074/2009 a fost înaintat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45631/CC din 07 septembrie 2009.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că, în cauză, termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantului, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost respectat, în condiţiile în care notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 au fost soluţionate după 8 ani, deşi termenul legal este de 60 de zile, iar de la data înregistrării dosarului nr. 45631/CC din 07 septembrie 2009 la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a fost parcursă decât etapa analizării în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Concluzionând, instanţa de fond a constatat că atitudinea adoptată de autoritatea pârâtă, prin simpla trimitere la Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, fără prezentarea unor elemente obiective care să permită reclamantului să întrevadă şi să controleze modul cum această autoritate investită de lege îşi exercită atribuţiile, este de natură să anuleze speranţa legitimă a acestuia că într-un interval de timp rezonabil şi previzibil cererea îi va fi soluţionată, iar dreptul urmărit va fi realizat.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 3041 C. proc. civ.
In motivarea cererii de recurs, se arată, în esenţă, că instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii şi înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.
De asemenea, arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, faţă de care, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că a fost depăşit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluţionate dosarele se face în raport şi de această decizie.
Recurenta susţine că dosarul privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului, face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale, după intrarea în vigoare a OUG nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor.
Recurenta arată că nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată, întrucât această Comisie reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Totodată, recurenta-pârâtă precizează că instanţa de fond a acordat cheltuieli de judecată nejustificat de mari, faţă de obiectul pricinii şi a muncii îndeplinite de avocat, motiv pentru care solicită reducerea lor corespunzătoare.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
In mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta să transmită dosarul reclamantei în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilele în litigiu, aceasta fiind o etapă premergătoare emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Criticile care vizează această soluţie sunt nefondate, întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ susmenţionat, are ca atribuţie doar verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, aspect care, însă, nu a fost contestat, justificându-se netrimiterea dosarului spre evaluare cu motivarea că acesta nu este complet.
Soluţia instanţei de fond se impune şi pentru că, prin netrimiterea dosarului spre evaluare şi implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziţiei, respectiv 05 ianuarie 2009, şi cea a înregistrării dosarului la Comisie, respectiv tot anul 2009, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptăţeşte pe intimatul-reclamant să invoce încălcarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidenţa acestui principiu, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate şi aplicate decât în acord cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanţie a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât şi în cadrul procedurii administrative.
Soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre.
Statului îi revine, aşadar, obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului autorităţilor sale astfel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din CEDO.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
De aceea, Înalta Curte constată că atitudinea autorităţii recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în soluţionarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern şi nu poate înfrânge principiul sus-menţionat al termenului rezonabil de soluţionare a cererilor persoanelor îndreptăţite.
Or, în speţă, termenul de peste 2 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării intimatului-reclamant de soluţionare a cererii sale nu se încadrează în noţiunea de termen rezonabil, astfel încât instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea, soluţia impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO).
Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată această critică este nefondată, instanţă de fond în mod corect, a apreciat că este lipsită de relevanţă lipsa personalităţii juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, obligând pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Totodată, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 274 C. proc. civ., plata de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, către reclamant, la care a fost obligat pârâta, fiind justificată în raport de complexitatea speţei.
In raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinţei recurate, astfel încât, în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 4469 din 11 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 432/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4381/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
