ICCJ. Decizia nr. 4398/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4398/2011
Dosar nr. 4698/1/2011
Şedinţa publică din 28 septembrie 2011
Asupra contestaţiei în anulare,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Sentinţa nr. 232 din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia de impunere nr. 840 din 12 decembrie 2008 şi Decizia nr. 1000/69 din 13 martie 2009 în privinţa sumei de 5.147.376,91 lei, respingând cererile de anulare a acestor acte administrative în privinţa sumei de 78.702,09 lei, de anulare a raportului de inspecţie fiscală nr. 815 din 9 decembrie 2008 şi de acordare a dobânzilor prevăzute de Codul de procedură fiscală, obligând pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei.
In ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Timişoara, prima instanţă a apreciat că aceasta este nefondată, cu motivarea că, legitimarea procesuală a acestei pârâte nu este determinată de cererea de anulare a deciziei nr. 1000/69 din 13 martie 2009, ci de cererea de anulare a celorlalte două acte administrative pentru care este autoritate emitentă şi anume, Decizia de impunere nr. 840 din 12 decembrie 2008 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 815 din 9 decembrie 2008.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că, deşi achiziţiile de terenuri şi de clădiri sunt operaţiuni scutite de taxă, fără drept de deducere, potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) Cod Fiscal, în alin. (3) al aceluiaşi text de lege se prevede că, orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operaţiunilor respective, iar conform normelor metodologice cuprinse la pct. 38 alin. (2)-(6) şi pct. 39 din HG nr. 44/2004, opţiunea de taxare se va notifica organelor fiscale competente pe formularul reglementat de norme şi se va exercita de la data înscrisă în notificare.
Curtea de apel a apreciat că este cunoscută destinaţia imobilelor achiziţionate de reclamantă, iar exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă nu este condiţionată de realizarea de venituri, în sensul desfăşurării de activităţi trecute, prezente sau viitoare, prin realizarea unui plafon al cifrei de afaceri, fiind doar necesar ca veniturile să reprezinte operaţiuni taxabile, în sensul că operaţiunile realizate de agentul economic solicitant al rambursării să nu fie scutite de taxă, fără drept de deducere.
In ceea ce priveşte cererea de anulare a raportului de inspecţie fiscală nr. 815 din 9 decembrie 2008, instanţa de fond a reţinut că acest act nu cuprinde decât constatările organelor de inspecţie fiscală, fără a avea caracterul unui titlu de creanţă în sensul dispoziţiilor art. 110 C. proCod Fiscal
Referitor la cererea de acordare a dobânzilor solicitate de reclamantă, prima instanţă a constatat că trebuie urmată procedura prevăzută de art. 117 alin. (2) C. proCod Fiscal, prin formularea unei cereri pe cale separată adresată direct organelor fiscale.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş şi Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Timişoara, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate.
Recurentele au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , susţinând că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind lipsită de temei legal.
Prin Decizia nr. 1575 din 16 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, au fost admise recursurile, a fost modificată sentinţa în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, achiziţiile de terenuri cu clădiri sunt operaţiuni scutite de taxă, fără drept de deducere, dar potrivit alin. (3) din acelaşi text de lege, orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operaţiunilor respective, în condiţiile stabilite prin norme.
S-a mai arătat în considerentele deciziei atacate că, în mod greşit şi fără temei legal, instanţa de fond a apreciat că notificarea depusă ulterior operaţiunilor de achiziţie trebuia avută în vedere de organele fiscale pentru recunoaşterea dreptului intimatei - reclamante la rambursarea TVA aferentă operaţiunilor respective, concluzia instanţei de fond fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 145 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, care prevăd că, dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.
Instanţa de recurs a constatat că acţiunea formulată de intimata-reclamantă a fost de asemenea greşit admisă în raport de situaţia de fapt concretă a contribuabilului şi de dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, care prevăd că, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul realizării de operaţiuni taxabile.
Referitor la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanţa de recurs a apreciat că au fost interpretate greşit de instanţa de fond ca o dovadă a destinaţiei imobilelor achiziţionate de intimata-reclamantă la 16 septembrie 2008, deşi acestea nu conţin suficiente elemente pentru determinarea activităţii economice ulterioare.
Concluzionând, instanţa de recurs a constatat că prin actele administrative întocmite de recurentele - pârâte s-a stabilit corect că nu se cunoaşte destinaţia bunurilor imobile achiziţionate la 16 septembrie 2008 şi că acestea nu au fost evidenţiate într-o coloană separată în jurnalul de cumpărări, ceea ce are drept consecinţă, respingerea cererii formulate de intimata-reclamantă pentru rambursarea TVA aferentă facturilor nr. 0400136 şi nr. 0195144 din 16 septembrie 2008.
In ceea ce priveşte suma de 407.527 lei, reprezentând TVA aferentă unui număr de cinci facturi întocmite pentru plata avansului la contractele de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 2008 şi onorariul notarului public, instanţa de control judiciar a reţinut că au fost de asemenea greşit anulate acele administrative deduse judecăţii, în condiţiile în care intimata-reclamantă nu a dovedit că beneficiază de dreptul la rambursarea TVA pentru operaţiunile respective.
Împotriva deciziei nr. 1575 din 16 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare SC U.P. SRL Timişoara, solicitând admiterea contestaţiei, anularea deciziei atacate şi rejudecarea recursului.
In motivarea contestaţiei în anulare se invocă faptul că instanţa de recurs nu a observat două documente importate care se aflau la dosarul cauzei şi chiar a reţinut că aceste dovezi nu ar exista, ceea ce constituie o greşeală materială în sensul art. 318 C. proc. civ.
S-a precizat, că în sensul art. 318 C. proc. civ. „greşeala „materială" constă în neobservarea de la dosar a :
- notificării opţiunii de taxare a operaţiunii există la dosarul cauzei fiind depusă şi înregistrată sub nr. 966520 din 3 martie 2008.
- notificării opţiunii de taxare nu a fost observată de instanţa de recurs pentru că era depusă de la data întocmirii Raportului de inspecţie fiscală nr. 8151 din 9 decembrie 2008;
Prin efectul notificării opţiunii de taxare, vânzătorul a adăugat TVA la preţul terenului şi a colectat TVA, ceea ce creează premisa deductibilităţii TVA la subscrisa cumpărătoare, în condiţiile art. 146 alin. (1) Cod Fiscal
Un al doilea motiv de contestaţie în anulare, se referă la greşita reţinere a instanţei de recurs cu privire la neelaborarea planului urbanistic zonal deoarece contestatoarea a obţinut, după o lungă perioadă de avizare, la data de 30 martie 2010, aprobarea planului urbanistic zonal pentru zona servicii, comerţ, agrement, depozitare întrucât instanţa de recurs nu a observat Hotărârea nr. 26 din 31 martie 2010 emisă de Primăria comunei Săcălaz prin care a fost aprobat Planul urbanistic zonal şi care a fost depusă în faţa instanţei de recurs şi comunicată pârâtelor.
Contestatoarea precizează că neobservarea Hotărârii nr. 26 din 30 martie 2010 a dus la o apreciere greşită a stării de fapt şi implicit la o soluţie greşită asupra fondului cauzei pentru că acest înscris face dovada faptului că SC U.P. SRL intenţiona să folosească terenurile achiziţionate ca să desfăşoare activităţi specifice obiectului său de activitate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând motivele contestaţiei în anulare formulate în raport cu Decizia atacată şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge contestaţia în anulare ca nefondată, pentru considerentele ce urmează.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.
Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-1 numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, nu suntem în prezenţa unei greşeli materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., deoarece „greşelile materiale" la care se referă textul vizează erori cu privire la aspecte de ordin formal şi nu aspecte de fond ale cauzei, cum ar fi modul în care instanţa de recurs a apreciat probele administrate sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.
Verificarea unei greşeli materiale, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu trebuie să implice reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare tinde la desfiinţarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută ci numai pentru motivele expuse şi limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste motive de contestaţie nu s-a urmărit să se pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.
Având în vedere că, în speţă, contestatoarea invocă tocmai aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs, prin modul de apreciere al probelor, prin stabilirea situaţiei de fapt şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile, a înţeles să exercite controlul hotărârii atacate, Înalta Curte constată că aceste aspecte exced noţiunii de „greşeală materială".
Înalta Curte, constatând că motivele indicate de contestator nu se încadrează în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., respinge contestaţia în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC U.P. SRL Timişoara împotriva Deciziei nr. 1575 din 16 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4392/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 44/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
