ICCJ. Decizia nr. 4392/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4392/2011
Dosar nr. 637/46/2011
Şedinţa publică din 28 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, reclamanta SC O.C. SA, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a solicitat suspendarea executării actului fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 2 din 17 martie 2011, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anularea acesteia.
In motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că societatea este operatorul unei instalaţii industriale, supuse reglementării HG nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, iar în anul 2010, datorită unei erori administrative, reclamanta nu a depus la scadenţă certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, ci doar la data de 28 iunie 2010, iar pârâta prin Decizia de impunere de mai sus, a stabilit în sarcina sa obligaţia de a plăti suma de 59.205.056 lei.
A mai arătat reclamanta că în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru suspendarea actului administrativ potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, deoarece a formulat contestaţie administrativă împotriva acestuia, există un caz bine justificat şi se impune prevenirea unei pagube iminente.
Prin întâmpinare, pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a solicitat respingerea cererii, susţinând că reclamanta nu a tăcut dovada cazului bine justificat, neindicând aspecte care să ridice o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ şi nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei pagube iminente.
Prin Sentinţa nr. 330/F-CONT, Curtea de Apel Piteşti a admis cererea formulată de reclamanta SC O.C. SA, împotriva pârâtei Administraţia Fondului pentru Mediu şi a dispus suspendarea deciziei de impunere nr. 2 din 17 martie 2011, emisă de pârâtă până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că prin Decizia de impunere nr. 2 din 17 martie 2011, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă de 59.205.056 lei, prevăzute la art. 9 lit. ş) din OUG nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, întrucât în anul 2010, conform art. 18 alin. (2) din HG nr. 780/2006, societatea reclamantă nu a depus certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru anul precedent, la scadenţă, ci la data de 28 iunie 2010.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că, potrivit art. 29 din HG nr. 780/2006, prevederile art. 28 alin. (1) intră sub incidenţa OG nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, de unde rezultă că prin săvârşirea contravenţiei de a nu depune certificatele de emisii de gaze, reclamanta trebuia să fie sancţionată contravenţional, prin încheierea unui proces verbal şi nu prin emiterea unei decizii de impunere.
Prin urmare, instanţa de fond a constat că au fost încălcate dispoziţiile legale, apreciere susceptibilă a crea o îndoială suficientă asupra legalităţii actului administrativ analizat, fiind astfel, îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Totodată, prima instanţă a apreciat că în cauză a fost încălcată neretroactivitatea legii prin stabilirea unei penalităţi, conform HG nr. 1300/2010, care a intrat în vigoare la data de 28 decembrie 2010, pentru nedepunerea până la data de 30 aprilie 2010 a certificatelor de emisii de gaze pentru anul 2009.
Cu privire la condiţia pagubei iminente , prima instanţă a constatat că şi această condiţie este îndeplinită în cauză, având în vedere impactul pe care l-ar avea asupra societăţii reclamante executarea sumei de 59.250.056 lei, constând în încetarea procesului de restructurare şi reorganizare pe care l-a implementat în vederea diminuării pierderilor şi rentabilizării activităţii, care produce materii prime pentru funcţionarea mai multor ramuri de industrie ale economiei naţionale.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală a declarat recurs Administraţia Fondului pentru Mediu.
Recurenta a arătat, în esenţă, că în cauză au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât Decizia de impunere nr. 2 din 17 martie 2011 a fost emisă cu respectarea prevederilor legale în vigoare, nefiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Recurenta a precizat referitor la condiţia prevenirii pagubei iminente, că în mod greşit, instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită această condiţie, întrucât executarea unei obligaţii bugetare, care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal ce se bucură de prezumţia de legalitate, nu poate constitui o pagubă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.
Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate şi că acest act administrativ constituie el însuşi titlu executoriu.
A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situaţie de excepţie, care poate fi de drept, când legea o prevede ( ex. art. 123 alin. final din Constituţie) sau judecătorească, dar în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
Măsura provizorie solicitată de intimata - reclamantă s-a justificat faţă de îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de textul de lege susmenţionat, întrucât s-a dovedit atât existenţa unui caz bine justificat, cât şi iminenţa producerii unei pagube prin executarea actului contestat, care este executoriu din oficiu.
Instanţa de fond a constatat corect existenţa unui caz bine justificat pentru suspendarea executării actului administrativ în raport de situaţia de fapt concretă de la data emiterii lui şi de motivele de nelegalitate invocate .
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine faptul că reclamanta prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenţei unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură a induce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Toate acestea au fost în mod întemeiat considerate ca reprezentând un caz bine justificat, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
In consecinţă, susţinerea din recurs că nu a fost îndeplinită această primă condiţie impusă de lege pentru suspendarea actului administrativ va fi respinsă ca nefondată.
Nefondată este şi susţinerea prin care recurenta a criticat concluzia instanţei de fond privind îndeplinirea celei de-a doua condiţii prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru prevenirea unei pagube iminente.
Referitor la consecinţele care se pot produce asupra patrimoniului intimatei prin executarea deciziei de impunere contestate, instanţa de fond a constatat corect îndeplinirea acestei condiţii, prin riscul producerii unei pagube iminente, în sensul prevăzut de art. 1 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, ca prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidenţă.
In acelaşi sens, a fost avută în vedere şi Recomandarea R (89) adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 13 septembrie 1989, referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, care a stabilit că, pentru evitarea unui prejudiciu generat de executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate, asemenea măsuri provizorii de suspendare pot fi acordate în special în situaţia în care executarea actelor respective este de natură să producă pagube grave dificil de reparat şi în cazul în care există un argument juridic aparent valabil.
Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva Sentinţei nr. 330/F-CONT din 15 iunie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4385/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4398/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
