ICCJ. Decizia nr. 4381/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4381/2011
Dosar nr. 12475/280/2009
Şedinţa publică din 28 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti, reclamanta B.D., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., a solicitat ca obligarea acesteia în procedura somaţiei de plată să îi plătească suma de 500.000 lei ce i-a fost acordată prin Decizia nr. 3903 din 14 decembrie 2008 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. 3903 din 14 decembrie 2008, C.C.S.D. i-a acordat despăgubiri, iar ulterior, A.N.R.P. a emis titlu de conversie pentru suma de 74.760 lei, care depăşea suma de 500.000 lei, însă nu a emis şi un titlu de plată pentru această din urma sumă.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat necompetenţa materială a instanţei, prematuritatea formulării cererii în justiţie şi inadmisibilitatea cererii.
Prin sentinţa nr. 2071 din 05 martie 2010, Judecătoria Piteşti a admis excepţia de competenţă materială invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Curtea de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal
Prin Decizia nr. 1340/R din 08 septembrie 2010, Tribunalul Argeş a respins recursul reclamantei împotriva hotărârii de declinare a competenţei, reţinând în esenţă că, chiar dacă reclamanta nu contestă un act administrativ tipic, ea se pretinde vătămată prin neplata drepturilor sale de către pârâtă, care este o autoritate administrativă centrală şi care are atribuţia de a-i soluţiona cererea de acordare efectivă a despăgubirilor.
Prin sentinţa nr. 258/F-C din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti a respins cererea formulată de reclamanta B.D., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă că litigiul vizează refuzul pârâtei A.N.R.P. de a plăti reclamantei suma de 500.000 lei pentru care aceasta are decizie ce reprezintă titlu de despăgubire şi, deşi, reclamanta a invocat în scris în cuprinsul cererii de chemare în judecată dispoziţiile Legii nr. 247/ 2005, aceasta şi-a menţinut obiectul cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulat iniţial, respectiv obligarea pârâtei de a-i plăti 500.000 lei în temeiul OG nr. 5/2001, ceea ce face ca cererea de chemare în judecată a reclamantei să fie inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 1 alin. (1) din OG nr. 5/2001.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate, că această creanţă de 500.000 lei nu este asumată de către A.N.R.P. pentru că nu există un titlu de plată emis de aceasta, prin urmare suma de bani pe care o pretinde reclamanta este un raport juridic stabilit prin lege de îndată ce reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită să primească despăgubiri în temeiul Legii 247/2005.
Din perspectiva Legii nr. 247/2005, invocată de reclamantă ca temei al acţiunii, prima instanţă a constatat că în condiţiile în care nu există titlul de plată emis de A.N.R.P., o cerere în justiţie având ca obiect plata sumei respective este prematură.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.D., criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
In esenţă, criticile formulate de recurenta-reclamantă se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, arătând că în mod greşit instanţa de fond a considerat că cererea de chemare în judecată ar fi prematură, întrucât din art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rezultă că dreptul de creanţă este stabilit de titlurile de despăgubire pe care reclamanta le-a primit, nu de procedura efectuării plăţii care trimite la titlurile de plată.
In speţă, susţine recurenta că deşi Statul Român a recunoscut, prin legiuitorul său, în patrimoniul reclamantei un drept de creanţă, a prevăzut concomitent şi o ingerinţă în dreptul său de proprietate asupra acestei creanţe, astfel că neemiterea titlului de plată de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor reprezintă exclusiv culpa Statului Român.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii şi a obligării intimatei-pârâte A.N.R.P. în a emite Decizia reprezentând titlu de plată al despăgubirilor în cuantum de 500.000 lei.
Înalta Curte, analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor care există la dosarul cauzei, a dispoziţiilor legale incidente, apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Obiectul acţiunii formulate de B.D. a vizat obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar la plata sumei de 500.000 lei, stabilite cu titlu de despăgubire prin Decizia nr. 3903 din 14 decembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, Titlul VII („Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv") reglementează o procedură administrativă specială pentru acordarea despăgubirilor şi valorificarea titlurilor de despăgubire (Capitolele V şi V1).
Modul în care se desfăşoară această procedură este explicat prin Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin HG nr. 1095/2005 şi modificate şi completate prin HG nr. 128/2008.
Abordarea instanţei de fond cu privire la solicitările reclamantei este corectă şi în acord cu provederile art. 182 pct. 1 lit. a) din HG nr. 128/2008 şi art. 182 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cărora „emiterea unui titlul de plată şi plata despăgubirilor băneşti în numerar către persoanele îndreptăţite, se va dispune în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare în contul A.N.R.P.", „în ordinea depunerii cererilor de opţiune".
Parcurgerea procedurii speciale amintite mai înainte este însă una obligatorie, nefiind permisă de legiuitor vreo altă modalitate de valorificare a despăgubirilor de către persoanele îndreptăţite.
Rezultă fără dubiu din Titlul VII al actului normativ incident că Decizia ce reprezintă titlul de despăgubire nu constituie un titlu executoriu, iar prematuritatea acţiunii a fost justificată de neparcurgerea procedurilor speciale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, proceduri care presupun şi emiterea de către A.N.R.P. a unui titlul de plată conform art. 18 alin. (1) din lege - Titlul VII, în lipsa acestuia neputându-se obliga autoritatea la plata directă a sumelor menţionate în Decizia/titlul de despăgubire.
Chiar dacă intervalul scurs de la data depunerii notificării, în conformitate cu Legea nr. 10/2001 ar justifica reţinerea depăşirii termenului rezonabil, având în vedere că raţiunile de ordin financiar se menţin şi în prezent a fost emisă OUG nr. nr. 62/2010 conform căreia, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Însă, întârzierea emiterii titlului de plată, chiar dacă ar fi nejustificată, nu poate fi sancţionată de instanţă prin obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata directă a sumelor de bani la care este îndreptăţită reclamanta, aceasta având însă la dispoziţie alte modalităţi judiciare de a cere oprirea unui eventual abuz în îndeplinirea obligaţiilor legale ce îi revin autorităţii intimate.
Faţă de toate acestea, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante sub toate aspectele, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind legală şi temeinică soluţia instanţei de fond.
În concluzie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de B.D. împotriva sentinţei nr. 258/F-C din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4377/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4385/2011. Contencios → |
|---|
