ICCJ. Decizia nr. 4501/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4501/20 11
Dosar nr. 203/64/2011
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC E. SA a chemat în judecată pe pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună:
- anularea deciziei din 26 noiembrie 2010 şi a procesului-verbal de constatare din 28 septembrie 2010 emise de pârâtă;
- suspendarea procesului-verbal de constatare anterior individualizat până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pârâta a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea cererii ca netemeinică şi nelegală.
Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din data de 31 martie 2011, a admis cererea reclamantei SC E. SA şi a dispus suspendarea executării procesului-verbal de constatare din 28 septembrie 2010 emis de pârâtă până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 203/64/2011.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
În speţă, sunt întrunite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/ 2004, modificată, pentru a putea dispune suspendarea executării actului administrativ anterior individualizat.
În concepţia curţii de apel, argumentul juridic aparent valabil, care justifică îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, rezidă în împrejurările de fapt şi de drept expuse de reclamantă.
În opinia primei instanţe, reclamanta a făcut dovada pagubei iminente prin actele prezentate la dosar şi ansamblul circumstanţelor speţei.
Mai precis, curtea de apel a luat în apreciere faptul că executarea silită a societăţii reclamante pentru suma de 3.811.581,02 RON ar paraliza activitatea acesteia, ar conduce la intrarea sa în incapacitate de plată, la concedierea unui număr de 231 de salariaţi şi la închiderea unui complex cu 41.000 de capete de porci.
În plus, conduita societăţii nu a produs niciun prejudiciu bugetului naţional sau bugetului Comunităţii Europene.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.
În primul motiv de recurs, încadrabil în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că hotărârea instanţei de fond nu respectă cerinţele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu au fost indicate argumentele juridice valabile care să justifice admisibilitatea cererii de suspendare deduse judecăţii.
În cel de-al doilea motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.civ., pârâta a precizat că soluţia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Emiterea actelor administrative contestate în cauză a fost determinată de conduita necorespunzătoare a SC E. SA în derularea contractului de finanţare încheiat de părţi.
Argumentele prezentate de intimata-reclamantă în cererea de chemare în judecată şi preluate de către prima instanţă nu sunt de natură să argumenteze existenţa unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată.
În opinia recurentei, în cazul de faţă, este evident faptul că aparenţa dreptului este în favoarea sa, iar emiterea actelor administrativ-fiscale atacate reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiilor legale şi contractuale asumate de intimată.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurenta a arătat faptul că, din materialul probator existent la dosar, nu rezultă pericolul care ar conduce la necesitatea admiterii cererii de suspendare.
Mai precis, în conţinutul acţiunii, reclamanta nu a indicat niciun element care ar determina o pagubă iminentă şi nu a probat o astfel de pagubă.
Recurenta precizează că executarea unei obligaţii bugetare, stabilită printr-un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, nu poate genera prin ea însuşi producerea unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea contenciosului administrativ.
Intimata SC E. SA a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru motivele expuse în cererea aflată la dosar.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
I. În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
Mai precis, judecătorul fondului cauzei a prezentat în cuprinsul hotărârii atacate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, precum şi pe cele pentru care a înlăturat susţinerile reclamantei.
II. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.
Prin cererea dedusă judecăţii, s-a solicitat suspendarea executării procesului-verbal de constatare din 28 septembrie 2010 încheiat de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.
În cuprinsul acestui act administrativ-fiscal, s-au menţionat următoarele:
Între părţi s-a încheiat contractul cadrul din 4 iulie 2003, având ca obiect proiectul „Modernizare abator sacrificare porcine şi bovine, localitatea Ş., judeţul Braşov”.
Pentru achiziţia de linii tehnologice pentru abatorul de porcine şi bovine, beneficiarul SC E. SA a organizat selecţia de oferte la care au participat următoarele societăţi: SC B.I. SRL, SC D.R. SRL şi SC R.I.A. SRL.
În urma analizării ofertelor de către comisia de evaluare, prin raportul întocmit de aceasta a fost declarată câştigătoare firma SC R.I.A. SRL, cu care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 2003.
Ulterior, OLAF a trimis comunicarea din 6 septembrie 2010, înregistrată la Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit din 13 septembrie 2010, în care se arată ce investigaţii au fost efectuate de către această autoritate în legătură cu licitaţia analizată în prezenta cauză şi în care se concluzionează în sensul că ofertele depuse de către SC B.I. SRL şi SC R.I.A. SRL sunt neconforme; mai precis, persoana care a fost angajată pentru pregătirea proiectului a depus o ofertă la compania pe care o reprezenta la momentul selectării şi a devenit un angajat al companiei ce a furnizat echipamentul pe parcursul perioadei de implementare a proiectului. În raport de faptul că s-a decis de la ce companie să fie achiziţionat echipamentul puţin înainte de momentul când comitetul de selecţie a avut loc, OLAF a considerat că acest lucru reprezintă o dovadă clară a unei nereguli comise în mod intenţionat, care a afectat procedura de achiziţie a proiectului SAPARD al SC E. SA
Pe baza concluziilor exprimate în comunicarea realizată de OLAF, autoritatea recurentă a stabilit faptul că cele două oferte anterior descrise sunt neconforme, motiv pentru care a stabilit în sarcina SC E. SA un debit în sumă de 3.811.581,02 RON.
Prin decizia din 26 noiembrie 2010, recurenta a respins contestaţia formulată de societatea intimată împotriva procesului-verbal de constatare din 28 septembrie 2010.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004, modificată.
Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
În altă ordine de idei, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În speţa de faţă, în mod indiscutabil, procesul-verbal de constatare din 28 septembrie 2010 emis de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit este un act administrativ-fiscal.
În plus, art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. instituie o condiţie suplimentară în cazul în care cererea de suspendare vizează un act administrativ fiscal şi anume obligativitatea plăţii unei cauţiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate. Această condiţie a fost îndeplinită de intimată, la dosarul curţii de apel existând dovada plăţii cauţiunii de 1% din suma contestată.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat.
Aspectele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ-fiscal solicitat a fi suspendat sunt legate de aparenta încălcare a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, astfel cum au fost prezentate în cererea de chemare în judecată şi în concluziile scrise depuse la dosar.
La modul concret, intimata a arătat că procesul-verbal de constatare aflat în discuţie nu a avut la bază un „act de control” întocmit conform Regulamentului CE 1073/1999.
Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din Regulamentul mai sus individualizat, la încheierea unei investigaţii efectuate de către oficiu, acesta redactează un raport, sub autoritatea directorului, menţionând faptele constatate, prejudiciul financiar, dacă există, şi concluziile investigaţiei, inclusiv recomandările directorului oficiului privind măsurile ce ar trebui luate.
De asemenea, art. 9 alin. (3) din acelaşi act european prevede că rapoartele redactate în urma unei investigaţii externe şi orice informaţii conexe utile sunt transmise autorităţilor competente ale statelor membre în cauză, în conformitate cu reglementările legate de investigaţiile externe.
Or, la o analiză în aparenţă a procesului-verbal de constatare din 28 septembrie 2010, rezultă faptul că măsura de recuperare a sumei acordate cu titlu de ajutor financiar a avut la bază doar o sesizare a OLAF cu privire la existenţa unor nereguli (ofertele depuse de către SC B.I. SRL şi SC R.I.A. SRL sunt neconforme) şi nu un raport final al acestei autorităţi, care să materializeze rezultatul investigaţiei efectuate.
În altă ordine de idei, societatea intimată a apreciat că în speţa de faţă recurenta nu a efectuat investigaţii proprii, efective, după cum impun prevederile art. 2 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 79/2003, precum şi cele ale art. 2 alin. (2), (4), (8), art. 8 alin. (1)-(3) din H.G. nr. 1306/2007.
La o cercetare sumară a actelor dosarului, instanţa de control judiciar reţine faptul că susţinerile intimatei sunt corecte, întrucât Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit nu a făcut o cercetare proprie asupra aspectelor sesizate de OLAF, ci doar s-a rezumat să procedeze la descrierea celor reţinute în nota OLAF.
În fine, un alt motiv de nelegalitate al procesului-verbal de constatare solicitat a fi suspendat se referă la încălcarea dreptului la apărare al intimatei, drept consacrat art. 2 alin. (8) din H.G. nr. 1306/2007, potrivit căruia, pe parcursul activităţilor de constatare, structura verificată are dreptul să formuleze observaţii, care se analizează de echipa de verificare.
La o analiză în aparenţă a procesului-verbal de constatare, Înalta Curte reţine faptul că acesta nu conţine menţiuni privind audierea, după cum impun prevederile art. 3 alin. (1) lit. o) din H.G. nr. 1306/2007.
Mai mult decât atât, în cuprinsul actului analizat se arată faptul că, în temeiul art. 2 alin. (3) din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 1306/ 2007, comisia de redactare a procesului-verbal a apreciat că nu este necesară audierea beneficiarului, întrucât misiunea de verificare a fost declanşată ca urmare a sesizării transmise către Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit de către instituţii cu competenţe specifice în controlul şi verificarea fondurilor comunitare utilizate necorespunzăror.
Ca atare, instanţa de control judiciar constată că actul administrativ dedus judecăţii a fost încheiat în lipsă, fără respectarea dreptului la apărare, conferit de dispoziţiile normative anterior individualizate.
În concluzie, toate aspectele învederate în cele de mai sus pot constitui argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ-fiscal aflat în litigiu.
De asemenea, în cauză, este îndeplinită şi condiţia prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Putem aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
În opinia Înaltei Curţi, în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că plata debitului imputat intimatei este de natură să determine consecinţe imediate asupra derulării contractelor pe care aceasta le-a încheiat şi asupra salariaţilor.
În altă ordine de idei, cuantumul creanţei fiscale, raportat la situaţia financiară a societăţii intimate ar conduce la imposibilitatea continuării activităţii sale, urmare a neachitării drepturilor salariale pentru 231 de salariaţi şi a lipsei fondurilor băneşti necesare aprovizionării cu materii prime.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. iar, în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit împotriva încheierii din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4500/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 4502/2011. Contencios → |
|---|
