ICCJ. Decizia nr. 460/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 460/2011
Dosar nr. 8297/2/2009
Şedinţa publică din 27 ianuarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 31 august 2009, sub nr. 8297/2/2009, reclamanţii G.R., ş.a., - procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Carei şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Negreşti-Oaş şi A.F., ş.a., - personal auxiliar de specialitate şi conex la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Carei şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Negreşti-Oaş au solicitat revocarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea în fapt a acţiunii, reclamanţii au arătat că, prin Ordinul nr. 526/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus ca începând cu data de 1 martie 2009 procurorii şi personal auxiliar de specialitate şi conex din cadrul parchetelor să beneficieze de un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară, prevăzută de lege, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 18/2009 a bugetului de stat pe anul 2009, ale Legii nr. 304/2004 şi ale Deciziei nr. 21/ 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La data de 30 decembrie 2009, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes a acţiunii.
Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice pentru ca în cazul în care se va admite cererea reclamanţilor G.R. ş.a. să se dispună prin aceeaşi hotărâre ca Ministerul Finanţelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretenţiile reclamanţilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 1612 din 31 martie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii G.R., A.F., ş.a., în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că sub aspectul excepţiei lipsei de interes formulate, se constată că reclamanţii nu au fost părţi în dosarul în care a fost pronunţată sentinţa civilă de anulare a ordinului în discuţie şi nu s-a făcut dovada publicării sentinţei în Monitorul Oficial al României, astfel că această împrejurare nu conduce la concluzia lipsei interesului în promovarea acţiunii.
Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, se reţine că ea reglementează drepturile salariale ale reclamanţilor începând cu data de 12 noiembrie 2009, iar obiectul cererii vizează plata sporului de 50%, pentru semestrul al doilea al anului 2009, astfel că prevederile avute în vedere nu se aplică pentru această perioadă, urmând a fi respinsă şi această excepţie.
Analizând legalitatea ordinului, Curtea de apel a reţinut că acesta intră în contradicţie cu prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece permite diminuarea drepturilor salariale ale magistraţilor. În plus, trebuie observat că în actul supus discuţiei nu se menţionează data până la care este suspendat sporul de 50%, ceea ce echivalează practic cu anularea acestui spor.
Pe de altă parte, întrucât capătul unu de cerere nu este susceptibil de executare silită, iar reclamanţii nu au arătat în ce constă paguba şi cuantumul acesteia, instanţa de fond a constatat că nu există fundament legal şi faptic pentru obligarea pârâtului la plata unei amenzi sau la acordarea de despăgubiri.
În ce priveşte cererea de chemare în garanţie, s-a reţinut că în cauză nu s-a demonstrat existenţa vreunei obligaţii legale sau convenţionale de garantare în sarcina chematului în garanţie şi nici faptul că, în ipoteza în care va cădea în pretenţii, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. ar putea să se îndrepte împotriva chematului în garanţie cu o cerere de despăgubire.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul-pârât reiterează excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, arătând că Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului I.C.C.J. au fost anulate prin mai multe hotărâri judecătoreşti, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine următoarele:
Instanţa de fond în mod greşit a reţinut că actul contestat are caracter retroactiv, în condiţiile în care efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenţei drepturilor băneşti, respectiv 13 iulie 2009.
Mai susţine recurentul-pârât că actul contestat nu a fost emis cu exces de putere, întrucât Ministerului Public – Parchetul I.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanţelor Publice nu a alocat sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a respins-o, atâta timp cât obligaţia de garanţie a ministerului subzistă în temeiul art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 şi art. 19 din Legea nr. 500/2002 şi că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 60-63 C. proc. civ. în scopul asigurării opozabilităţii hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză.
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât. Este de reţinut că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipseşte de obiect acţiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui. De asemenea, se reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării (Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.106). Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs reţine că, în pofida anulării actelor prin hotărâre judecătorească, reclamanţii justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puţin pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării ordinului şi deciziei ce formează obiectul litigiului.
Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată răspunde cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul celor hotărâte.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct.4, 8 şi 9 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine următoarele:
Curtea de apel a apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, Înalta Curte reţinând însă că inaplicabilitatea derivă din împrejurarea că dreptul reclamanţilor la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009 aplicabil numai în privinţa sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, precum şi faptul că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Este necontestat caracterul retroactiv al actelor contestate, întrucât au fost emise în cursul lunii iulie şi dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În acelaşi sens, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, actele contestate ar fi trebuit să fie elaborate şi emise cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii legii civile, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al acestora.
Emiterea actelor administrative contestate cu nesocotirea principiului neretroactivităţii aduce atingere şi principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea actului administrativ contestat cu încălcarea principiului retroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
În ceea ce priveşte susţinerile din recurs referitoare la respingerea de către Curtea de apel a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, se constată că acestea nu pot fi primite. Întemeiat a apreciat instanţa de fond că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina Ministerului Finanţelor Publice a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii. În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv. Or, în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin Ministerului Finanţelor Publice potrivit Legii nr. 500/2002, ministerul nu este debitorul unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire, iar executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii se face cu respectarea procedurii prevăzute de OG nr. 22/2002.
La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine Jurisdicţiei Supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39) Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în litigiile având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1612 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4599/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4600/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
