ICCJ. Decizia nr. 4600/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4600/2011
Dosar nr. 697/45/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia (sentinţa) nr. 39 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC P.U. SRL în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect constatarea dreptului reclamantei de a beneficia de despăgubiri conform Legii nr. 381/2002, a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi a anulat cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale prin această instituţie.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
In ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii
Prima instanţă apreciază că aceasta este întemeiată în ce priveşte primul capăt al acţiunii, respectiv constatarea dreptului de a beneficia de despăgubiri potrivit Legii nr. 381/2002, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. acţiunea în constatare este inadmisibilă în situaţia în care partea poate cere realizarea dreptului; or, în cauză, prin capătul 3 de cerere s-a solicitat realizarea dreptului, respectiv obligarea pârâtului la plata de despăgubiri.
In ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant al M.A.D.R. a Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură
Instanţa de fond a considerat că această excepţie este întemeiată, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, care nu conferă acestei autorităţi calitatea de reprezentant în justiţie al M.A.D.R.
Pe fondul cauzei
Prima instanţă a avut în vedere faptul că prin Legea nr. 281/2010, ce a intrat în vigoare la data de 02 ianuarie 2011, a fost abrogată Legea nr. 381/2002.
In consecinţă, reţine instanţa de fond, nu mai există temei pentru a obliga autoritatea publică pârâtă să realizeze demersurile indicate în acţiune şi să achite sumele de bani solicitate.
Mai mult, se arată în considerentele sentinţei atacate, respingerea cererii privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 381/2002 se impune şi pentru faptul că producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, care au înregistrat pagube produse de fenomene naturale pot primi despăgubiri aferente calamităţilor naturale de la bugetul de stat numai după efectuarea procedurii speciale prevăzute de Legea nr.381/2002; or, în prezenta cauză se constată că Guvernul României nu a emis o hotărâre prin care să declare starea de calamitate naturală, aceasta fiind o condiţie esenţială, fără de care nu se poate face plata despăgubirilor prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, susţinând, în esenţă, următoarele:
- în mod greşit a fost admisă excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere;
- în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a A.P.I.A.;
- în mod greşit a fost respinsă acţiunea pe considerentul că Legea nr. 381/2002 a fost abrogată;
- în mod greşit a apreciat instanţa de fond că, întrucât Guvernul nu a emis o hotărâre prin care să declare starea de calamitate, acţiunea este neîntemeiată.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
In ce priveşte excepţiile
In mod corect a procedat prima instanţă, respingând ca inadmisibil primul capăt de cerere al acţiunii, respectiv cel prin care se solicită constatarea dreptului de a beneficia de despăgubiri potrivit Legii nr. 381/2002.
In acest sens sunt dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., corect invocate de instanţa de fond, potrivit cărora „Cererea pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept - n.r.) nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului; or, în cauză, prin capătul 3 de cerere, referitor la obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, tocmai acest lucru a solicitat reclamanta.
De asemenea, Înalta Curte constată că în mod corect a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii de reprezentant a A.P.I.A., întrucât această instituţie nu poate fi subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, neavând nicio atribuţie şi negestionând în vreun fel procedura de acordare a despăgubirilor conform Legii nr. 381/2002, aşa cum rezultă din analiza dispoziţiilor Legii nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.P.I.A., cele ale Legii nr. 381/2002 şi ale Ordinului nr. 419/2002, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2002.
Dispoziţiile OG nr. 14/2010 (iar nu OG nr. 14/2002, cum greşit s-a menţionat în cererea de recurs) privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, invocate de recurentă nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acest act normativ se referă la ajutoarele de stat în sectorul agricol iar nu la despăgubirile solicitate în cauza de faţă pentru anul 2009, în caz de calamitate naturală în agricultură, demers având ca temei juridic dispoziţiile Legii nr. 381/2002.
Cu privire la fondul cauzei
Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 381/2002, invocată de recurenta-reclamantă drept temei al cererii sale, „Fenomenele naturale şi bolile care generează calamităţi naturale sunt: seceta excesivă, persistentă în timp şi care afectează terenurile neirigate, inundaţiile din revărsări de râuri sau de alte ape curgătoare şi ruperi de baraje, ploile abundente şi de durată, temperaturile excesiv de scăzute, sub limita biologică de rezistenţă a plantelor, stratul gros de zăpadă care produce pagube în sectorul vegetal şi animal, topirea bruscă a zăpezilor care provoacă inundaţii, revărsări de râuri şi băltiri, uraganul, precum şi alte dezastre şi catastrofe produse pe areale extinse".
De asemenea, potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, „Caracterizarea şi încadrarea în categoria de calamitate naturală se realizează de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului" iar conform art. 14, „Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor sesizează Guvernul, care, în funcţie de calamităţile naturale, precum şi de mărimea zonelor afectate, declară starea de calamitate naturală prin hotărâre".
Aşadar, Legea nr. 381/2002, care are drept scop despăgubirea producătorilor agricoli pentru daune produse prin fenomene naturale, constituie temeiul în care Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale sesizează Guvernul care, în funcţie de calamităţile naturale şi de mărimea zonelor afectate, declară prin hotărâre starea de calamitate şi apoi aprobă, prin act similar, soiurile de plante afectate de fenomenele naturale, precum şi atribuirea, pe baza calculelor stabilite de autorităţile de specialitate ale administraţiei publice centrale, a sumelor cuvenite despăgubirilor .
Acordarea despăgubirilor este, deci, condiţionată de îndeplinirea anumitor formalităţi imperativ prevăzute de lege, în cadrul procedurilor prealabile privind constatarea daunelor şi stabilirea valorii despăgubirilor ţinându-se seama şi de devizele-cadru elaborate de Institutul de Economie Agricolă.
Elaborarea hotărârii Guvernului privind declararea stării de calamitate se face, potrivit legii, pe baza informaţiilor primite de la Autoritatea Naţională de Meteorologie cu privire la aria de răspândire şi intensitatea fenomenului meteorologic, precum şi de la direcţiile pentru agricultură judeţene cu privire la suprafeţele afectate pe culturile asigurate şi la gradul de afectare a acestora.
Faţă de cele arătate, este corectă soluţia instanţei de fond, potrivit căreia, în lipsa hotărârii Guvernului privind declararea stării de calamitate, acţiunea reclamantei este neîntemeiată.
Nu poate fi reţinută critica recurentei, potrivit căreia pârâtul ar fi invocat în apărare propria-i culpă de a nu fi sesizat Guvernul cu proiectul de hotărâre privind declararea stării de calamitate, întrucât, aşa cum rezultă din actele dosarului, prin Adresa nr. 125128 din 30 septembrie 2009, înregistrată la Secretariatul General al Guvernului sub nr. 17/11329/2009 (f.95 ş.u. - dosar fond), M.A.D.R. a informat Guvernul cu privire la efectele fenomenului de secetă şi acordarea de despăgubiri producătorilor agricoli, în baza Legii nr. 381/2002, cu referire la toamna anului 2008 şi la primăvara-vara anului 2009.
Faţă de soluţia de netemeinicie dată acţiunii reclamantei şi având în vedere că argumentul primei instanţe referitor la abrogarea Legii nr. 381/2002 este unul subsidiar, analiza criticii formulate de recurentă cu privire la acest din urmă aspect devine de prisos.
Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P.U. SRL Iaşi împotriva deciziei nr. 39 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 460/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4601/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
