ICCJ. Decizia nr. 462/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 462/2011
Dosar nr. 9631/2/2009
Şedinţa publică din 27 ianuarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul C.B.C., prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex", a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună repararea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, de 2% începând cu data de 1 aprilie 2007 şi de 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, plata dobânzii legale până la efectuarea plăţii, indexarea sumelor datorate, de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, cu efectuarea menţiunilor corespunzătoare în dosarul personal.
Prin sentinţa civilă nr. 1863 din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului C.B.C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că drepturile salariale ale reclamantului sunt reglementate de OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, act normativ care nu prevede majorările salariale pretinse de acesta pentru anul 2007.
Dispoziţiile art. 2 din OG nr. 6/2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007, menţionează în mod expres că se aplică funcţionarilor publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată.
Or, reclamantul a fost numit în temeiul Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi nu în temeiul Legii nr. 188/1999.
Dispoziţiile OG nr. 10/2007 vizează salarizarea personalului contractual din sectorul bugetar şi a personalului prevăzut în Anexele la Legea nr. 154/1998, nu şi salarizarea funcţionarilor publici cu statut special.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex" a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că interpretarea instanţei de fond conform căreia poliţiştii sunt excluşi de la indexarea salariilor, aşa cum a fost ea aplicată funcţionarilor publici, pe motiv că aceştia sunt încadraţi în baza Legii nr. 360/2002, iar nu în temeiul Legii nr. 188/1999, contravine chiar textelor de lege specială. OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, stipulează clar că salariile prevăzute în acest act normativ se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar, în speţă, OG nr. 6/2007, modificată de Legea nr. 232/2007.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Prin OG nr. 10/2007, s-a stabilit indexarea în anul 2007 a salariilor de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, avute la data de 31 decembrie 2006, stabilite potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit OG nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006.
Referitor la majorările salariale solicitate de reclamant, în temeiul OG nr. 10/2007, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor menţionate, rezultă că valoarea sectorială majorată conform OG nr. 3/2006 şi OG nr. 10/2007, s-a aplicat conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale şi altor instituţii.
În speţă, reclamantul face parte din categoria funcţionarilor publici cu statut special (poliţişti) salarizaţi conform dispoziţiilor din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, rezultând cu evidenţă că acesta nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, în această ultimă categorie fiind încadraţi, potrivit anexei II pct. 11, pct. 12 şi pct. 13 din Legea nr. 154/1998, Procurorul General al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim adjunctul procurorului general şi adjunctul acestuia, categorii cărora le sunt aplicabile reglementările menţionate.
Începând cu 1 ianuarie 2007 poliţiştii au beneficiat de creşteri salariale ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare a funcţiilor, conform Legii nr. 491/2006 privind aprobarea OG nr. 57/2006, cu privire la modificarea OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, astfel încât se constată că reclamantul nu se află într-o situaţie similară cu cea a categoriei funcţionarilor publici care au beneficiat de creşterile salariale conform OG nr. 10/2007 şi nici nu au fost excluşi de la creşterile salariale acordate de legiuitor.
Reglementarea modalităţilor de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituţiile publice constituie opţiunea legiuitorului şi nu poate fi extinsă la alte categorii socio-profesionale, iar Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea OG nr.6/2007, invocată de recurent, prevede expres la art. 2 că prezenta ordonanţă se aplică funcţionarilor publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Acordarea acestor creşteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, aşa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.
Principiul egalităţii statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv, sens în care s-a pronunţat Curtea Constituţională în mod constant.
Totodată, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, întrucât nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.
Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat în sensul că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statului introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
Pentru considerentele expuse şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex" în calitate de reprezentant al membrului de sindicat C.B.C. împotriva sentinţei civile nr. 1863 din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4601/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 464/2011. Contencios → |
|---|
