ICCJ. Decizia nr. 4601/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4601/2011
Dosar nr. 4763/1/2011
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin Decizia nr. 1008 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri împotriva sentinţei nr. 2331 din 14 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a modificat sentinţa atacată şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei SC I.T.S. SA Timiş, prin care solicita obligarea pârâtului la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Timişoara.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, următoarele:
Intimata-reclamantă este o societate comercială care a fost înfiinţată prin hotărâre de guvern astfel că obligaţia de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, potrivit HG nr. 834/1992 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat , revine Ministerului Economiei.
Încă din anul 2004, reclamanta a solicitat pârâtului eliberarea acestui certificat.
Deşi documentaţia nu era completă, ministerul nu a restituit dosarul ci a solicitat reclamantei să-şi completeze documentaţie potrivit HG nr. 834/1991 şi Criteriilor nr. 2665 din 28 februarie 1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat.
Completarea acestei documentaţii s-a prelungit de-a lungul anilor.
Mai întâi, pentru că procesul-verbal de vecinătate nu era semnat de Primăria Timişoara şi a fost nevoită, datorită refuzului acestei autorităţi, să obţină hotărâre judecătorească de obligare la semnarea acesteia, procedură finalizată în anul 2007 când s-a obţinut avizarea documentaţiei de către Consiliul Judeţean Timiş.
Insă, nici de această dată, documentaţia nu a fost completată şi la data de 12 septembrie 2007 s-a solicitat reclamantei să depună Anexa nr. 2 semnată de Oficiul Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie. Această anexă semnată a fost trimisă autorităţii pârâte numai la 15 mai 2008.
Prin urmare, în raport de această dată, se poate considera că documentaţia pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate era completă, dar potrivit HG nr. 834/1991, nemodificată.
Se impune precizarea că între momentul solicitării ministerului (12 septembrie 2007) şi data înaintării Anexei nr. 2 semnată, s-a produs o modificare a HG nr. 834/1991, modificare care impune, printre altele, întocmirea unor rapoarte de evaluare la valoare de piaţă.
Problema care se impune a fi soluţionată în prezenta cauză este legea aplicabilă cererii reclamantei de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Instanţa de fond a admis cererea reclamantei apreciind că legea aplicabilă este cea din momentul formulării cererii (2004) deşi recunoaşte că documentaţia a fost completată ulterior şi întârziată de refuzul Primăriei Timişoara.
Această susţinere este greşită pentru că dreptul reclamantei la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate se consideră născut numai din momentul depunerii documentaţiei complete şi nu de la data depunerii cererii.
Instanţa de fond nu a făcut nicio referire la faptul că ultima solicitare a ministerului pârât de completare a documentaţiei a fost făcută în luna septembrie 2007, iar reclamanta a răspuns acestei solicitări după câteva luni, respectiv în luna mai 2008.
Această întârziere se datorează culpei exclusive a reclamantei pentru că era necesară numai avizarea Anexei 2 de către OCPI şi nu s-a dovedit că a existat un refuz al acestei autorităţi de a aviza documentaţia.
Prin urmare, reclamanta îşi invocă propria culpă şi solicită aplicarea unei legi care nu mai era în vigoare în acea formă la momentul în care documentaţia a fost depusă, iar potrivit modificărilor aduse legii, documentaţia trebuie completată şi nu există un refuz al autorităţii de eliberare a certificatului.
Mai mult, se observă că autoritatea publică şi-a exprimat permanent disponibilitatea de a admite cererea reclamantei dar numai cu condiţia respectării prevederilor HG nr. 834/1991 şi Criteriilor nr. 2665/1992. Aşa se explică faptul că nu a respins cererea reclamantei pentru că documentaţia nu era completă ci a solicitat acesteia să o completeze. Dar acest fapt nu poate semnifica naşterea dreptului de a obţine eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din momentul depunerii cererii, ci acest drept poate fi invocat numai după depunerea documentaţiei complete.
Nu se poate considera că o asemenea interpretare ar duce la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile noi pentru că, aşa cum am arătat, autoritatea publică putea respinge sau restitui documentaţia incompletă şi reclamanta este obligată să o completeze potrivit legii în vigoare la acel moment.
Refuzul autorităţii de eliberare a certificatului potrivit legii vechi s-a datorat tocmai atitudinii reclamantei care a întârziat 8 luni cu depunerea unui document.
Împotriva acestei decizii, invocând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., a formulat contestaţie în anulare SC I.T.S. S.A. Timişoara, susţinând că soluţia este rezultatul unei greşeli materiale constând în „neobservarea unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei, respectiv adresele circulate intern de către minister, prin care diferitele departamente implicate recunoşteau că documentaţia este completă".
Curtea, analizând contestaţia în anulare, în raport cu motivul invocat şi cu dispoziţiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, motivele pentru care poate fi exercitată fiind expres şi limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza I-a din acest cod, invocate de contestatoare ca temei al căi de atac formulate, „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale...".
Fiind un text legal de excepţie iar excepţia fiind, potrivit unui principiu de drept, de strictă interpretare, nici noţiunea de „greşeală materială" folosită de art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât tot restrictiv.
Astfel, în sensul art. 318 C. proc. civ., „greşelile materiale" sunt erori evidente şi involuntare cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; ele nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.
Verificarea unei astfel de greşeli materiale nu trebuie să implice, aşadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare tinde la desfiinţarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, care nu a urmărit, astfel, să pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.
Or, susţinând că instanţa de recurs nu a observat şi nu a analizat unele înscrisuri aflate la dosarul cauzei, contestatoarea invocă aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs - prin aprecierea probelor şi prin stabilirea situaţiei de fapt, în raport cu interpretarea dată dispoziţiilor legale aplicabile - a înţeles să exercite controlul hotărârii recurate; aceste aspecte, aşa cum s-a arătat, exced, însă, noţiunii de „greşeală materială" în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate, contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC I.T.S. S.A. Timişoara împotriva deciziei nr. 1008 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4600/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 462/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
