ICCJ. Decizia nr. 473/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 473/2011
Dosar nr.410/35/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 184/CA/2010 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. "D.Romania" S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, dispunându-se suspendarea executării Deciziei de impunere din 24 februarie 2010 şi Dispoziţiei din 24 februarie 2010, emise de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că în speţă sunt îndeplinite cerinţele art. 14(1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat şi la paguba iminentă.
S-a constatat că reclamanta a contestat legalitatea deciziei de impunere din 24 februarie 2010, precum şi a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 24 februarie 2010, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii suplimentare de plată în sumă de 477.973 RON, reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente în sumă de 652.516 RON, precum şi TVA în sumă de 10.774 RON, invocând încălcarea prevederilor art. 3 din Anexa nr. 3 a Ordinului Ministerul Economiei şi Finanţelor nr. 222/2008, privind procedura de estimare a cuantumului preţurilor de transfer.
A apreciat instanţa fondului că invocarea nerespectării acestor prevederi determină existenţa unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative contestate, iar, pe de altă parte, că prejudiciul suferit de reclamantă prin indisponibilizarea unor sume de bani considerabile ar fi evident, ceea ce ar avea drept rezultat imposibilitatea desfăşurării în continuare a activităţii societăţii, ca urmare a imposibilităţii financiare a derulării contractelor comerciale, a plăţii salariilor.
S-a mai reţinut că plata sumei totale de 1.145.634 RON printr-o executare silită ar putea determina chiar incapacitatea de plată a societăţii reclamante, situaţie în care o eventuală constatare, ulterioară, a nelegalităţii actelor administrative în litigiu, nu ar putea fi de natură să repare întregul prejudiciu suferit de aceasta.
În termen legal, împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice (DGFP) Bihor, care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat soluţia instanţei de fond pentru greşita aplicare a prevederilor art. 14(1) din Legea nr. 554/2004, în cauză nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele referitoare la cazul bine justificat şi la paguba iminentă.
Subliniind că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate care determină executarea lui din oficiu, recurenta a arătat că în concret instanţa nu a menţionat care sunt elementele de natură a răsturna prezumţia de legalitate, făcând în mod nepermis chiar consideraţii asupra legalităţii însăşi a actelor administrativ fiscale atacate prin care s-au stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligaţii suplimentare de plată constând în impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente, precum şi TVA.
Deşi reclamanta nu a adus niciun argument în susţinerea cererii de suspendare, iar jurisprudenţa în materie a statuat că perturbarea gravă a activităţii unei societăţi comerciale prin executarea sumei impuse nu conduce implicit şi automat la concluzia îndeplinirii pagubei iminente (Decizia nr. 554 din 3 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), s-a reţinut în mod greşit că este îndeplinită şi condiţia privitoare la prevenirea unei pagube iminente.
Examinând cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul este nefondat.
Se observă că recurenta nu a adus critici concrete concluziei la care a ajuns prima instanţă, rezumându-se la consideraţii generale asupra modului de aplicare a dispoziţiilor art. 14(1) din Legea contenciosului administrativ, la caracteristicile actului administrativ.
Analizând însă sentinţa recurată din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecătorul fondului a evaluat cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale - Decizia de impunere nr. 413 din 24 februarie 2010 şi Dispoziţia nr. 72 din 24 februarie 2010 emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor - prin raportare la condiţiile cumulativ prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în accepţiunea dată chiar de legiuitor prin prevederile cuprinse în art. 2(1) lit. t) şi lit. ş) şi la dispoziţiile art. 215 C. proCod Fiscal
Prin cele două acte administrativ fiscale ce fac obiectul cererii de suspendare a executării s-au stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligaţii suplimentare de plată în sumă de 477.973 RON reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente în sumă de 652.516 RON, precum şi TVA în sumă de 10.774 RON, iar reclamata a invocat încălcarea art. 3 din Anexa 3 a Ordinului Ministerul Economiei şi Finanţelor nr. 222/2008 privind procedura de estimare a cuantumului preţurilor de transfer, potrivit cărora estimarea acestor preţuri se realizează prin identificarea a trei exemple de tranzacţii similare cu cele care urmează a face obiectul estimării, utilizându-se valoarea medie aritmetică a cuantumului tranzacţiilor similare identificate.
S-a considerat în mod just că eventuala nesocotire a prevederilor menţionate creează îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrativ fiscale contestate şi că indisponibilizarea sumelor de bani în discuţie ar avea drept rezultat imposibilitatea desfăşurării în continuare a activităţii societăţii reclamante, mai exact în imposibilitatea financiară a derulării contractelor comerciale în care este antrenată, a plăţii salariilor. În considerarea sumei totale de 1.145.634 RON ce ar face obiectul unei executări silite ar putea conduce la incapacitate de plată a societăţii comerciale, subliniind instanţa de fond că o eventuală constatare ulterioară a nelegalităţii actelor administrative în litigiu nu ar putea asigura o reparaţie completă prejudiciului suferit de aceasta.
Cum se poate observa din considerentele sentinţei aflate în control judiciar, prima instanţă s-a limitat la o cercetare sumară a aparenţei de legalitate a celor două acte administrativ fiscale emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, fără a prejudeca fondul, exercitându-şi doar rolul ce-i revine în privinţa cererii de suspendare a executării prin verificarea celor două condiţii prevăzute de lege care se identifică cu sintagmele "caz bine justificat" şi "pagubă iminentă" definite prin art. 2(1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată.
Înalta Curte adaugă un argument suplimentar în susţinerea abordării primei instanţe prin trimitere la principiile cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind protecţia provizorie în materie de contencios administrativ.
Astfel, potrivit Recomandării, măsurile de protecţie provizorie, care în speţă îmbracă forma suspendării executării, se pot acorda îndeosebi dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv. Aplicarea unei astfel de măsuri nu influenţează nicidecum Decizia instanţei sesizate cu contestarea pe fond a actului administrativ.
Or, în speţă, raţionamentul instanţei de contencios administrativ pentru admiterea cererii de suspendare a executării respectă nu doar condiţiile fixate de legiuitorul naţional ci este în acord şi cu Recomandarea nr. R(89)8 adoptată la 13 septembrie 1989 de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.
Văzând şi dispoziţiile art. 312(1) C. proc. civ. şi art. 20(1) din Legea nr. 554/2004,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva Sentinţei nr. 184/CA/2010 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 470/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4807/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
