ICCJ. Decizia nr. 4681/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4681/2011
Dosar nr. 581/32/2010
Şedinţa publică din 12 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 581/32/2010 la data de 5 octombrie 2010 pe rolul Curţii de Apel Bacău, reclamantul M.B.P. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale să emită ordinul de trecere în rezervă, cu drept de pensie militară de serviciu cu vechime incompletă, înainte de împlinirea vârstei prevăzută de lege; obligarea pârâtului la acordarea sumelor reprezentând ajutoare legale şi plăţi compensatorii cuvenite, sub formă de solde lunare brute şi plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin adresa nr. 276 din 31 mai 2010 a solicitat comandantului U.M. 02238 Bucureşti să aprobe trecerea sa în rezervă începând cu data de 30 iunie 2010, în condiţiile stabilite de dispoziţiile art. 85 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, coroborat cu art. 6 şi art. 7 din OG nr. 7/1998.
A precizat reclamantul că are calitatea de angajat al U.M. 02238 Bucureşti pe funcţia de contabil-şef, având gradul de maior, iar motivele cererii sale sunt de natură familială.
În data de 8 iulie 2010 s-a adresat şefului Direcţiei Calitatea Vieţii din cadrul Statului Major General raportând refuzul comandantului unităţii de a-i înainta cererea către eşalonul superior pentru soluţionare.
A mai arătat reclamantul că fost înştiinţat de U.M. 02570 Bucureşti, unitate superioară celei în care este angajat, că solicitarea sa nu poate fi promovată eşalonului superior întrucât nu există excedent de cadre militare care să conducă la imposibilitatea de promovare în funcţie şi înaintarea în grad a cadrelor militare.
A apreciat reclamantul ca neîntemeiat şi nelegal refuzul eşalonului superior de a înainta documentaţia către Minister care, potrivit art. 43 lit. b) din Legea nr. 80/1995, emite ordinul de trecere în rezervă în condiţiile art. 85 lit. e) din aceeaşi lege.
Ministerul Apărării Naţionale a solicitat prin întâmpinare respingerea acţiunii ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, formulând, totodată, apărări şi pe fondul cauzei.
Acordând întâietate soluţionării excepţiei inadmisibilitătii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prin încheierea din 19 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bacău a dispus respingerea acesteia ca nefondată, reţinând că, având în vedere că în cazul de faţă, este vorba de un refuz nejustificat de a rezolva cererea, nu e necesară plângerea prealabilă.
Prin sentinţa nr. II din 28 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bacău a admis acţiunea formulată de reclamantul M.B.P., a obligat pârâtul să soluţioneze cererea reclamantului de trecere în rezervă, precum şi la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din interpretarea dispoziţiilor legale cuprinse în OG nr. 7/1998 rezultă că situaţia cadrelor militare care optează pentru trecerea în rezervă este analizată de comisia unică sau, după caz, de însuşi Ministrul Apărării Naţionale pentru situaţii care reclamă un caz temeinic justificat.
Practic, abia prin adresa nr. A (5)534 din 01 septembrie 2010 raportul reclamantului a fost înaintat eşalonului superior, U.M. 02574 „A" Bucureşti, care la rândul său, a formulat răspuns prin adresa nr. A 3514 din 14 septembrie 2010, conţinând refuzul de promovare către eşalonul superior a solicitării de trecere în rezervă începând cu data de 30 iunie 2010, aşa cum apărea menţionat în raport, având în vedere că lucrarea de personal a ajuns tardiv la respectivul comandament, la data de 06 septembrie 2010, aşa încât condiţiile cumulative impuse de art. 27 din OG nr. 7/1998 nu sunt îndeplinite.
A susţinut reclamantul că neîndeplinirea obligaţiilor legale de către pârât nu pot constitui baza legală pentru respingerea cererii şi că este vorba de un caz veritabil de exces de putere, constând în exercitarea drepturilor de apreciere a pârâtului prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege.
Legea nr. 554/2004 defineşte în art. 2 alin. (1) lit. i) „refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, ca exprimare explicită, cu exces de putere a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane".
Curtea verificând dacă refuzul autorităţii este exercitat în limitele puterii pe care legea i-o acordă, a observat că manifestarea refuzului îmbracă o formă mai complexă, concretizată, pe de o parte, în refuzul concret exprimat de unitatea militară ierarhic superioară de a da curs raportului adresat de reclamant, iar pe de altă parte, în atitudinea pasivă a pârâtului de a nu întreprinde demersurile legale necesare organizării comisiei unice de soluţionare a cererilor de trecere în rezervă; neîntocmirea şi publicarea procentajelor şi criteriilor legale, neconstituirea comisiei de analiză.
A mai observat Curtea că prima ipoteză nu se înscrie în limitele libertăţii de apreciere pe care autoritatea o are întrucât U.M. 02574 „A" Bucureşti, nu are competenţă să se pronunţe asupra cererii reclamantului, cu atât mai mult, cu cât respectiva solicitare ar fi putut fi analizată şi din perspectiva art. 47 din Ordin.
Cât priveşte menţiunea inserată în cererea formulată de reclamant nr. 460 din 21 octombrie 2010 de aprobare a participării la selecţie pentru încadrarea funcţiei de contabil-şef la Centrul 83 Mentenanţă din cadrul Bazei 3 Logistică a Statului Major al Forţelor Terestre şi anume că nu doreşte să treacă în rezervă, nu a putut fi privită ca având efect de retractare a cererii de trecere în rezervă, pe de altă parte, reclamantul a invocat constrângerea morală din partea comandantului unităţii.
Exercitând controlul asupra modului în care autoritatea publică a adus la îndeplinire obligaţiile prevăzute de lege ce-i incumbă, instanţa nu s-a putut, însă, substitui acesteia dispunând, în concret, obligarea pârâtului la emiterea ordinului de trecere în rezervă.
A concluzionat Curtea că deşi ar putea exista aparenţa pronunţării asupra a altceva decât obiectul cu care a fost învestită, în considerarea principiului dreptului de acces efectiv la instanţă, dar pentru a nu depăşi limitele puterii judecătoreşti, s-a dispus obligarea pârâtului la soluţionarea cererii reclamantului de trecere în rezervă.
Împotriva sentinţei nr. II din 28 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul M.B.P.
În motivarea căii de atac se arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prima instanţă a reţinut, în mod corect, faptul că ne aflăm în prezenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii recurentului.
Cu toate acestea, instanţa a apreciat că autoritatea nu ar putea fi obligată direct la emiterea actului, ci doar la emiterea unui răspuns la cererea petentului. Faptul că prima instanţă a reţinut eronat că obligarea autorităţii la emiterea actului solicitat ar reprezenta o depăşire a limitelor puterii judecătoreşti rezultă atât din interpretarea sistematică şi literală a art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (1) lit. b) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât şi din interpretarea logică şi teleologică a art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. b) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi art. 146 alin. (6) din Constituţie.
O a doua critică adusă sentinţei atacate se referă la faptul că instanţa a acordat altceva decât s-a cerut, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Se arată că în contextul în care obiectul acţiunii constă în obligarea autorităţii la emiterea actului, obligând autoritatea doar la soluţionarea cererii, prima instanţă a acordat altceva decât s-a cerut.
Împotriva sentinţei nr. II din 28 ianuarie 2011 şi a încheierii de şedinţă din 19 noiembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs Ministerul Apărării Naţionale.
Referitor la încheierea de şedinţă din 19 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bacău se arată că prima instanţă a respins în mod greşit ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.
Se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă reclamantul era nemulţumit de soluţia dată raportului său prin adresa nr. A 3314 din 14 septembrie 2010 a U.M. 02574 „A" Bucureşti, înainte de a se adresa instanţei de judecată, acesta avea obligaţia ca, în termenul prevăzut de lege, să solicite unităţii emitente sau eşalonului ierarhic superior, revocarea acesteia.
Se mai arată că, referitor Ia înscrisul aflat Ia dosarul de fond, despre care instanţa de fond a reţinut că ar cuprinde răspunsul Direcţiei Calităţii Vieţii din cadrul Statului Major General Ia un memoriu adresat de reclamant, nu poate constitui plângerea prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece, în primul rând, nu este semnată şi nu poartă ştampila instituţiei de la care se susţine că provine, iar în al doilea rând solicitarea este anterioară adresei nr. A 3314 din 14 septembrie 2010.
Referitor la sentinţa nr. II din 28 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău s-a reţinut că instanţa de fond nu a examinat şi evaluat corect probele aflate la dosarul cauzei, precum şi faptul că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Examinând hotărârile recurate prin prisma motivelor de recurs invocate şi ţinând seama de înscrisurile depuse la dosar şi de normele legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentul-reclamant M.B.P. împotriva sentinţei nr. ll din 28 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bacău şi de recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale împotriva încheierii din data 19 noiembrie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă sunt nefondate; în ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Apărării Naţionale împotriva sentinţei nr. ll din 28 ianuarie 2011 instanţa urmează a-l admite, modificând sentinţa atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii formulată de reclamantul M.B.P., în considerarea următoarelor argumente:
Cu privire la aplicarea art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei să oblige Ministerul Apărării Naţionale să emită ordinul de trecere în rezervă, cu drept de pensie militară de serviciu cu vechime incompletă şi să-i acorde sumele reprezentând ajutoarele de trecere în rezervă şi plăţile compensatorii, sub formă de solde lunare brute.
Prin raportul adresat comandantului U.M. 02238 Bucureşti din 31 mai 2010, ofiţerul a solicitat trecerea în rezervă în temeiul art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare şi ale art. 6 şi art. 27 din OG nr. 7/1998 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului militar şi civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unităţi, unităţilor şi formaţiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naţionale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 37/2001, cu drept de pensie militară de serviciu anticipată parţial. Prin acelaşi raport, s-a precizat că nu solicită contravaloarea plăţilor compensatorii şi a ajutoarelor acordate la trecerea în rezervă.
Primul text de lege invocat de reclamantul-recurent în raportul prin care a solicitat trecerea în rezervă, stipulează două situaţii în care cadrele militare pot fi trecute în rezervă: când în urma reorganizării unor unităţi şi a reducerii unor funcţii din statele de organizare nu sunt posibilităţi pentru a fi încadraţi în alte funcţii sau unităţi; pentru alte motive sau nevoi ale Ministerului Apărării Naţionale.
În cazul de faţă nu ne aflăm în niciuna din aceste două situaţii, deoarece pe de o parte, U.M. 02238 Bucureşti nu a fost şi nu este supusă reorganizării, fapt recunoscut de reclamant, iar pe de altă parte, nu s-au invocat şi nu s-a făcut dovada existenţei altor motive sau nevoi al M.A.N., care să impună trecerea în rezervă a reclamantului-recurent.
Prin raportul adresat comandantului U.M. 02238 Bucureşti din 21 octombrie 2010, prin care a solicitat participarea la selecţia organizată pentru încadrarea unei funcţii contabil-şef într-o unitate militară din garnizoana Roman, recurentul-reclamant a specificat semnând: „Menţionez că nu doresc să trec în rezervă".
Din hotărârea recurată, cu referire la raportul din 21 octombrie 2010, prima instanţă a reţinut că „reclamantul a invocat constrângerea morală din partea comandantului unităţii", fără ca instanţa să observe că pretinsa constrângere nu a fost dovedită prin niciun mijloc de probă.
Se reţine că nu poate fi considerată constrângere morală rezoluţia pusă de comandantul unităţii pe raportul din 21 octombrie 2010 prin care se precizează „rog ca ofiţerul să ne spună clar dacă doreşte sau nu să treacă în rezervă", întrucât aceasta a fost adresată altei persoane decât recurentului-reclamant, iar completarea raportului cu menţiunea că nu doreşte să treacă în rezervă a fost efectuată de reclamant în aceeaşi zi.
Cu privire la aplicarea art. 6 din OG nr. 7/1998
Prin OG nr. 7/1998 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului militar şi civil care se vor aplica în perioada restructurării marilor unităţi, unităţilor şi formaţiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naţionale, aprobată prin Legea nr. 37/2001, Guvernul a stabilit unele măsuri de protecţie socială a personalului militar şi civil.
Din economia de ansamblu a actului normativ evocat rezultă, în mod indubitabil că scopul acestuia este de a asigura protecţia socială a cadrelor militare şi civile afectate ca urmare a reorganizării unor unităţi şi formaţiuni militare odată cu demararea procesului de restructurare a organismului militar.
Art. 6 din OG nr. 7/1998, invocat de recurentul-reclamant ca temei al trecerii în rezervă, este inclus în Capitolul II din acest act normativ, intitulat „Ajutoare şi plăţi compensatorii acordate personalului militar şi salariaţilor civili disponibilizaţi ca urmare a restructurării armatei".
Art. 5 din OG nr. 7/1998 defineşte ce se înţelege prin personal disponibilizat. Cu referire la ofiţeri, categorie de personal militar din care face parte reclamantul, la art. 5 lit. a) prevede că: „în sensul art. 1 din prezenta Ordonanţă, se consideră disponibilizaţi: ofiţerii trecuţi în rezervă în temeiul art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare".
Or, faţă de cele anterior menţionate, dispoziţiile art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995 nu sunt aplicabile speţei, astfel că recurentul-reclamant nu poate fi considerat ca fiind disponibilizat, pentru a beneficia de dispoziţiile art. 6 din OG nr. 7/1998.
Pe de altă parte trebuie precizat faptul că art. 6 din OG nr. 7/1998 stabileşte o simplă vocaţie în favoarea cadrelor militare stipulând că „în perioada de restructurare a armatei, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii pot cere trecerea în rezervă".
Cu privire la aplicarea art. 27 din OG nr. 7/1988
Art. 27 alin. (1) din OG nr. 7/1998 prevede posibilitatea ca de dispoziţiile Ordonanţei să beneficieze şi cadrele militare care optează pentru trecerea în rezervă din unităţi care nu sunt supuse restructurării, însă numai în funcţie de necesarul de personal al armatei şi de fondurile alocate măsurilor de protecţie socială a personalului disponibilizat.
Din hotărârea recurată, prima instanţă a reţinut în mod eronat că potrivit adresei nr. A3314 din 14 septembrie 2010 a U.M. 02574 „A" Bucureşti, „condiţiile cumulative prevăzute de art. 27 din OG nr. 7/1998 nu sunt îndeplinite" deoarece „lucrarea de personal a ajuns tardiv la respectivul comandament".
Aşa cum reiese din înscrisurile existente la dosarul cauzei, în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, în anul 2010, a existat un deficit de peste 40 de ofiţeri, care ar fi trebuit să ocupe funcţii de contabil-şef, prevăzute cu gradul de maior sau locotenent colonel, similare celei ocupate de recurentul-reclamant.
Prin urmare, condiţiile art. 27 din OG nr. 7/1998 nu erau îndeplinite nici la data întocmirii raportului (31 mai 2010) şi nici la data de 01 septembrie 2010 când acesta a fost înaintat U.M. 02574 „A" Bucureşti, astfel că în mod eronat, prima instanţă, a reţinut că neîndeplinirea condiţiilor este consecinţa faptului că lucrarea de personal a ajuns tardiv la această unitate.
De asemenea, tot în mod greşit a reţinut instanţa de fond că respectiva solicitare ar fi putut fi analizată şi din perspectiva art. 43 din Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M1/2009.
Aceste dispoziţii, potrivit cărora în situaţii deosebite, temeinic justificate, care impun astfel de măsuri, Ministrul Apărării Naţionale poate aproba trecerea în rezervă a cadrelor militare în condiţiile art. 27 din OG nr. 7/1998 prin excepţie de la prevederile Cap. I Secţiunea a 2-a din Ordinul M2/2009, nu au fost invocate de reclamant în raportul prin care a solicitat trecerea în rezervă, astfel că în mod corect, solicitarea acestuia a fost soluţionată numai prin raportare la textele de lege invocate [art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995 şi ale art. 6 şi art. 27 din OG nr. 7/1998].
Aşa cum se poate observa, nici prin cererea de chemare în judecată reclamantul-recurent nu a indicat ca temei de drept prevederile art. 43 din Ordinul nr. M2/2009.
Cu referire la al doilea motiv de recurs formulat de recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că şi acesta este întemeiat.
Deşi prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naţionale să emită ordinul de trecere în rezervă, instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, obligând Ministerul Apărării Naţionale să soluţioneze cererea reclamantului de trecere în rezervă.
Referitor la recursul declarat de Ministerul Apărării Naţionale împotriva încheierii de şedinţă din 19 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, se reţine că acesta este nefondat, instanţa de prim rang argumentând în mod judicios soluţia de respingere ca nefondată a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant M.B.P. împotriva sentinţei nr. ll din 28 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bacău şi de recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale împotriva încheierii din data 19 noiembrie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă ca nefondate, recursul declarat de Ministerul Apărării Naţionale împotriva sentinţei nr. ll din 28 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău urmând a fi admis, cu consecinţa modificării sentinţei atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii formulată de reclamantul M.B.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.B.P. împotriva sentinţei nr. ll din 28 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de Ministerul Apărării Naţionale împotriva încheierii din 19 noiembrie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă, ca nefondat.
Admite recursul declarat de Ministerul Apărării Naţionale împotriva sentinţei nr. ll din 28 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul M.B.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 468/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4688/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
