ICCJ. Decizia nr. 4852/2011. Contencios

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanții O.P., O.V., C.S., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat obligarea acesteia de a le recunoaște dreptul la despăgubiri pentru imobilul (construcție și teren) situat în Ploiești jud. Prahova și, în acest sens, de a transmite dosarul evaluatorului sau societății de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare, precum si obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin Dispoziția nr. 3179 din 31 mai 2006 a Primăriei Municipiului Ploiești, prin primar, atât familiei O.P. și O.V., cât și lui C.S., li s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru cota de 1/3 din imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova, dispoziție care, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii sale, au fost trimise la Comisia Centrală pentru Stabilirea Drepturilor în vederea evaluării bunului imobil și emiterii deciziei ce reprezintă titlul de despăgubire.

Au mai arătat reclamanții că dosarul a fost predat autorității centrale, fiind înregistrat în cursul anului 2006, fiind și în prezent în așteptare, această autoritate nedispunând numirea unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare.

La data de 12 ianuarie 2011, reclamanții și-au precizat obiectul acțiunii, în sensul că solicită obligarea pârâtei să transmită dosarul evaluatorului sau societății de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunța, precum si la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, motivat de faptul că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005 a fost declanșată, dosarul reclamanților - aferent dispoziției nr. 3179/2006 a Primăriei mun. Ploiești - fiind înregistrat sub nr. 15035/CC, însă acesta a fost returnat Primăriei Ploiești pentru lipsa unor înscrisuri esențiale.

Prin Sentința nr. 37 din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții O.P., O.V., C.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul reclamanților evaluatorului sau societății de evaluare, în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, precum și la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în sumă de 1740 lei.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că prin dispoziția nr. 3179 din 31 mai 2006 emisă de către Primarul municipiului Ploiești s-a dispus în favoarea reclamanților a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru cota de indiviză de 1/3 din imobilul situat în Ploiești, compus din teren și construcții, motivat de faptul că pe terenul revendicat s-au realizat lucrări de utilitate publică, dosarul fiind înregistrat la Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 15035CC.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că deși pârâta susține că dosarul de despăgubire al reclamanților a fost returnat Primăriei Municipiului Ploiești, întrucât din acesta lipseau documente importante, referitoare la dreptul acestora de a culege întreaga cotă de 1/3 din imobil și modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, totuși aceasta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, susținerile pârâtei fiind simple alegații nedovedite, față de care devin incidente dispozițiile art. 1169 C. civ., cu toate că în cauză s-au încuviințat două cereri de amânare consecutive.

A mai reținut Curtea de apel că deși Legea specială nr. 247/2005 legiuitorul nu instituie un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor de retrocedare, totuși de la momentul emiterii dispoziției nr. 3179, respectiv 31 mai 2006 , și până la momentul formulării de către reclamanți a prezentei cererii de chemare în judecată, 23 noiembrie 2010, au trecut aproximativ 4 ani, perioadă în care nu au fost acordate despăgubirile legale si nu s-a finalizat nici măcar procedura administrativă de acordare a acestora.

Concluzionând, instanța de fond a apreciat că, în cauză, prezenta procedura (având ca obiect acordarea de masuri reparatorii) nu prezintă o complexitate deosebită, care să justifice nesoluționarea acesteia într-o perioada de peste 4 ani, astfel că, raportat și la conținutul dispoziției 3179/2006 și la motivul respingerii cererii de restituire în natura a cotei de imobil, termenul rezonabil a fost cu mult depășit, iar împrejurarea nestabilirii de către Legea nr. 247/2005 a unui termen de finalizare a procedurii administrative de soluționare a cererilor de restituire, nu justifică încălcarea dreptului reclamanților la soluționarea într-un termen rezonabil a cererii de restituire.

împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ.

Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea de apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, însă în cauză prin Dispoziția nr. 3179/2006 emisă de Primarul Municipiului Ploiești s-au acordat despăgubiri fără să se precizeze pentru ce suprafețe ale imobilului se acordă beneficiul Legii nr. 10/2001, constatându-se și lipsa înscrisurilor care să dovedească dreptul reclamanților de a culege cota de 1/3, motiv pentru care dosarul a fost restituit entității investite cu soluționarea notificării.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că în cauză a fost încălcat principiul termenului rezonabil, întrucât soluționarea dosarului de despăgubire al reclamanților urmează procedura stabilită prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite.

In ceea ce privește dispoziția instanței care vizează obligarea recurentului-pârât la trimiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, se arată, în esență, că pârâta a parcurs procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 până la transmiterea la evaluator, fără ca parcurgerea acestei proceduri să poată fi calificată ca fiind o culpă din partea Comisiei.

Recurenta-pârâtă critică soluția instanței de fond și sub aspectul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1740 lei, apreciind că onorariul este nepotrivit de mare față de munca avocatului depusă în soluționarea cauzei.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în nume propriu, fiind o entitate fără personalitate juridică , fără buget propriu.

Analizând cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

In mod corect, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat recurentul-pârât să transmită dosarul către evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare pentru imobilul situat în situat în Ploiești jud. Prahova, aceasta fiind o etapă premergătoare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Criticile care vizează această soluție sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii menționate anterior are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat, refuzându-se trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilului situat în Ploiești jud. Prahova.

Or, astfel cum corect a reținut instanța de fond ,deși prin întâmpinare pârâta a învederat faptul că dosarul de despăgubire al reclamanților a fost returnat Primăriei Municipiului Ploiești, întrucât din acesta lipseau documente importante, referitoare la dreptul acestora de a culege întreaga cotă de 1/3 din imobil modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, totuși aceasta nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

De asemenea, susținerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea nu se poate realiza în lipsa unor înscrisuri referitoare la individualizarea imobilului notificat nu poate fi reținută, fiind corecte aprecierile primei instanțe în acest sens. Datele de care pretinde că are nevoie pentru a iniția procedura de evaluare sunt în realitate informații pe care le poate obține și evaluatorul în teren.

Soluția instanței de fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator și implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie și data analizei acestuia, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală, îi revin fără putință de tăgadă obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.

înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.

Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziția nr. 3179/2006, dosarul fiind înregistrat la Comisie la jumătatea anului 2006 și până la momentul formulării de către reclamanți a prezentei cererii de chemare în judecată, respectiv 23 noiembrie 2010, conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul că pârâta a tergiversat soluționarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, înalta Curte reține că instanța de fond întemeiat a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, a cărui incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.

Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanță lipsa personalității juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanța de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții.

Totodată, înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor de judecată până la suma de 1740 lei, fiind justificată în raport de complexitatea speței.

Pentru considerentele arătate, înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 3041C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimați.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4852/2011. Contencios