ICCJ. Decizia nr. 4819/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 12 noiembrie 2008, sub nr. 2285/40/2008 la Tribunalul Botoșani, secția comercială și contencios administrativ, reclamanții R.G.D., H.C., H.N., I.A., P.D., N.I., E.G.L., S.E., A.I.E., M.M., L.I., M.C., I.S., M.R., P.M., E.V., B.E., T.C.M., N.N., D.M.M., I.V., G.P., N.D., V.O.A., O.C., J.V., M.M.B., B.C., M.A.E., T.E., D.E., N.T., L.(T.A.), S.D.N., P.M.M., C.I.K., T.C.M. și C.D. au chemat în judecată pe pârâta Casa Națională de Pensii București, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispun obligarea pârâtei la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare in procent de 25%, drepturi prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, sume calculate și actualizate conform indicelui de inflație la data plății, începând cu data de 01 ianuarie 2004 și în continuare pentru viitor, obligarea pârâtei să opereze modificările prevăzute de lege referitoare la încadrarea și stabilirea drepturilor și obligațiilor funcționarilor publici.
Prin sentința nr. 1195 din 12 noiembrie 2008 Tribunalul Botoșani a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal.
Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal prin sentința nr. 402 din 4 februarie 2009 a respins ca rămasă fără obiect acțiunea în ceea ce privește pe reclamanții R.G.D., H.C., H.N. și I.A. și ca neîntemeiată acțiunea reclamanților P.D., N.I., E.G.L., S.E., A.I.E., M.M., L.I., M.C., I.S., M.R., P.M., E.V., B.E., T.C.M., N.N., D.M.M., I.V., G.P., N.D., V.O.A., O.C., J.V., M.M.B., B.C.,M.A.E., T.E., D.E., N.T., L.(T.A.), S.D.N., P.M.M., C.I.K., T.C.M. și C.D.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că în aplicarea art. 29 din Legea nr. 188/1999, care prevede că pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului, A.N.F.P. a elaborat un proiect de act normativ privind salarizarea funcționarilor publici, însă acest proiect nu a fost promovat până în prezent, astfel că nu există bază legală pentru calcularea, cuantificarea și acordarea suplimentului postului și a suplimentului gradului.
A mai reținut prima instanță că în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul a acestor drepturi, acordarea acestora presupune pe de o parte obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar pe de altă parte eventuala cuantificare de către instanță ar reprezenta o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, în sensul că instanțele judecătorești nu au competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
Cu privire la cererea reclamanților R.G.D., H.C., H.N. și I.A., Curtea a reținut că a rămas fără obiect având în vedere că acești reclamanți și-au valorificat drepturile pe rolul Tribunalului Botoșani, care a pronunțat sentința nr. 486 din 16 aprilie 2008.
Prin decizia nr. 3581 din 25 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4086/40/2008, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții R.G.D., H.C., H.N. și I.A., a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe reținând că, în ceea ce privește pe acești recurenți în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea ca rămasă fără obiect întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat acordarea drepturilor pentru perioada 01 ianuarie 2004 și până la pronunțarea instanței, or sentința nr. 486 din 16 aprilie 2008 a Tribunalului Botoșani a vizat o altă perioadă.
în rejudecare Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 5249 din 22 decembrie 2012 a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că dispozițiile legale referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2004-2006 prin O.U.G. nr. 92/2004 și prin O.G. nr. 2/2006.
Mai mult, a apreciat Curtea, plata acestor drepturi a fost suspendată de legiuitor, deoarece bugetul de stat a fost deficitar, iar bugetul asigurărilor sociale de stat este unul auster și prin urmare nu se puteau acorda aceste drepturi, iar legiuitorul prevăzând măsura suspendării acestora (iar nu neacordarea), rezultă faptul că drepturile salariale anterior menționate vor fi acordate la o dată ulterioară, în momentul în care bugetul va permite acest lucru.
2. Recursul exercitat în cauză.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenții au susținut, în esență, că motivația primei instanțe în sensul că aceste drepturi nu se pot acorda întrucât bugetul este deficitar, este în contradicție cu normele și principiile de drept.
Mai mult drepturile obținute de funcționarii publici prin unica modalitate legitimă disponibilă într-un stat democratic, respectiv prin acțiuni în justiție, reprezintă arierate ca urmare a anilor în care aceste persoane au fost private abuziv de aceste drepturi.
Au susținut recurenții că suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare sunt drepturi prevăzute de art. 29 din Legea nr. 188/1999 și că în calitate de funcționari publici, având în vedere dispozițiile imperative ale art. 38 și art. 39 C. muncii , nu pot renunța la acestea, limitarea lor fiind lovită de nulitate.
Au invocat totodată prevederile art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României potrivit cărora "exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii , a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav și prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 137/2000.
Au mai susținut recurenții că prima instanță a încălcat prevederile Protocolului adițional 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
II. Considerentele înaltei Curți de Casație și Justiție.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare:
"Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurata, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază;sporul pentru vechime în muncă;suplimentul postului; suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariate, în condițiile legii.
(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".
Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Insă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5, intitulat "Drepturi și îndatoriri", din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor, în calitate de funcționari publici în cadrul Casei Naționale de Pensii Publice nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurenților și a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate constituțional la aplicarea legii pozitive, precum și cu substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adopta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Totodată, înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar recurenții-reclamanți nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).
Așadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi calificată drept "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunțarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., înalta Curte are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M.Of., Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.
In consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4801/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4593/2011. Contencios → |
|---|
