ICCJ. Decizia nr. 4801/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Reclamanta P.E.A. a formulat, în dosarul nr. 2652/116/2008 al Tribunalului Călărași, în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Călărași, Guvernul României și Consiliul Local al Municipiului Călărași, excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 44 din 28 martie 2001, emisă de Consiliul Local Călărași privind completarea HCL nr. 78 din 01 septembrie 1999, ca fiind adoptată cu încălcarea dispozițiilor legale în materie de dobândire a proprietății, precum și a H.G. nr. 1349 din 27 decembrie 2001, privind atestarea domeniului public al județului Călărași, municipiilor, județelor și comunelor, numai cu privire la trecerea în domeniul public al județului Călărași a imobilului situat în str. I. nr. 7 și a imobilului situat în Călărași, str. P nr. 4.
în motivarea excepției de nelegalitate, reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 3669 din 02 iulie 1957, Sfatul Popular al Orașului Călărași a trecut în administrarea IGO Călărași imobilul autorului său, H. pe baza unei adrese a sfatului popular raional Călărași, prin care se face cunoscut că s-au efectuat formele necesare pentru naționalizarea imobilului situat în orașul Călărași, str. I. nr. 7, pe motivul că proprietarul este plecat în Grecia.
în baza acestei decizii, prin HCL nr. 44 din 28 martie 2001, s-a hotărât completarea inventarului bunurilor ce aparțin domeniului public, cu imobilul situat în str. I. nr. 7.
în același mod abuziv, și profund nelegal s-a procedat și cu imobilul situat în Călărași, str. P. nr. 4.
A susținut reclamantul că, pentru ca titlul să fi fost valabil, trebuia să existe un act de trecere în proprietatea statului, fie de naționalizare, fie de expropriere cu dreaptă despăgubire, ceea ce nu rezultă din actele depuse de către pârâtă.
In atare condiții, nu există un suport legal în ceea ce privește adoptarea HCL nr. 44/2001 privind completarea inventarului bunurilor care aparțin domeniului public Călărași.
Prin încheierea de ședință din data de 09 decembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 2652/116/2008 al Tribunalului Călărași, s-a dispus disjungerea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1349 din 27 decembrie 2001 și nr. 44 din 28 martie 2001 a Consiliului Local Călărași și declinarea competenței materiale de soluționare a lor, către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 2652/116/2008.
Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Călărași a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a hotărârilor atacate.
Prin sentința civilă nr. 1024 din 11 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 2652/116/2008 s-a disjuns excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Călărași nr. 44 din 28 martie 2001 de excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1349/2001, s-a admis excepția necompetenței materiale în privința excepției de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Călărași nr. 44 din 28 martie 2001 și s-a declinat competența de soluționare a acestei excepții de nelegalitate în favoarea Tribunalului Călărași, secția contencios administrativ și fiscal. De asemenea, s-a dispus formarea unui nou dosar pentru soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1349/2001, urmând ca noul dosar să se repartizeze aceluiași complet, dosar ce a primit numărul 8200/2/2009, cu primul termen de judecată la data de 16 septembrie 2009.
Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4154 din 26 octombrie 2010 a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate și a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1349 din 27 decembrie 2001, formulată de reclamanta P.E.A.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente:
Cu privire la excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, Curtea a constatat că această excepție este neîntemeiată, întrucât prevederile art. 4 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 consacră în mod expres posibilitatea invocării excepției de nelegalitate în privința actelor administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, situație care se regăsește în prezenta cauză iar problema aplicării sau inaplicării unui text de lege la o situație dată ține de fondul cauzei, iar nu de admisibilitatea acțiunii
Pe fondul excepției de nelegalitate, Curtea a reținut că după cum a stabilit și înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin practica sa, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, prin raportare la Convenția europeană a drepturilor omului și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența C.E.D.O. și a Curții de Justiție de la Luxemburg, se înlătură aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, și ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Soluția de înlăturare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, și ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 are în vedere respectarea principiilor securității actelor juridice și dreptului la un proces echitabil, consacrate în special de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Distinct de acest aspect prima instanță a mai apreciat că H.G. nr. 1349 din 27 decembrie 2001 a fost emisă cu respectarea legii, respectiv art. 21 din Legea nr. 213/1998 și art. 108 din Constituție, în condițiile în care, pe de o parte, imobilul din Călărași, (actualmente, potrivit actelor dosarului, Hanul Pieței aparținând de Piața Agroalimentară Călărași) a trecut în proprietatea statului prin sentința civilă nr. 4941 din 30 decembrie 1953 a Tribunalului popular Călărași (fila 275 dosar), conform art. 1 din Decretul nr. 111/1951, precum și în administrarea întreprinderii de Gospodărire Orășenească Călărași, conform Deciziei 3240 din 15 mai 1956 a Sfatului Popular al Orașului Călărași(fila 192), imobilul din Călărași, (actualmente, potrivit actelor dosarului, clădirea Taxe și Impozite Locale aparținând Primăriei municipiului Călărași) a trecut în proprietatea statului tot prin naționalizare, precum și în administrarea întreprinderii de Gospodărire Orășenească Călărași, conform Deciziei 3669 din 02 iulie 1957 a Sfatului Popular al Orașului Călărași (fila 191), reclamanta nedovedind, în nici un fel că ar fi solicitat și obținut, pe calea dreptului comun, anularea sau, după caz, desființarea acestor acte, care nu fac obiectul prezentei cauze de contencios administrative.
2. Recursul exercitat în cauză.
împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a formulat recurs reclamantă P.E.A.
Recurenta a susținut, în esență că în mod greșit prima instanță a făcut trimitere la soluția de principiu din 26 mai 2008 a I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, prin raportare la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene precum și la jurisprudența CEDO și a Curții de Justiție de la Luxemburg, în sensul că excepția de nelegalitate este fără fundament legal iar dispozițiile art. 4, alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, sunt în concordanță cu respectarea principiilor securității juridice și dreptului la un proces echitabil, consacrate în special de art. 6 din CEDO.
A susținut reclamanta că motivarea instanței de fond este tributară în raport de motivele excepției de nelegalitate, care nu au fost avute în vedere în motivarea hotărârii, motivarea fiind una de principiu care statuează de fapt și ordonează dispozițiile instanței supreme cât și a reglementărilor internaționale.
Totodată, recurenta reclamantă a arătat că la dosarul cauzei nu a fost depus nici anexa pretinsului act de naționalizare, a respectivului imobil. Motivarea că nu s-a obținut anularea, desființarea actelor de trecere în proprietatea statului a bunurilor imobile reclamate, adică a imobilului situat in str. I., nr. 7 si str. P. nr. 4, nu este susținută, întrucât ceea ce s-a dedus judecații, prin excepția de nelegalitate este faptul că statul român a dispus, printr-un act administrativ, trecerea în proprietatea statului a proprietății particulare cu încălcarea dispozițiilor art. 1-3, pct. 1-4 din Legea nr. 213/1998 R precum și a O.U.G. nr. 206/2000.
Simpla motivare că H.G. a fost emisă cu respectarea legii, nu este convingătoare, întrucât nu instanța nu stabilește dacă în raport de inventarierea făcută de către Consiliul Local Călărași, înainte de apariția Legii nr. 10/2001, aceasta este legala sau nu.
în legătura cu prima motivare a instanței de fond recurenta a arătat că nu are legătura cu excepția de nelegalitate, întrucât soluția de principiu a I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, stabilește posibilitatea revendicării bunurilor imobile intrate in patrimoniul statului sub orice forma și prin acțiunea de drept comun.
II. Considerentele înaltei Curți de Casație și Justiție.
Este necontestat, în cauză, că excepția de nelegalitate invocată de reclamanta P.E.A. vizează H.G. nr. 1349/2001, prin care s-a atestat la domeniul public al Județului Călărași, imobilul din Călărași, și imobilul din Călărași, str. I. nr. 7 și că această hotărâre are caracterul unui act administrativ unilateral, emis de autoritatea publică competentă înainte de data la care Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a intrat în vigoare.
In legătură cu această categorie de acte juridice, prin dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificate prin Legea nr. 262/2007 s-a prevăzut că legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din actul normativ modificator s-a prevăzut că excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.
Este adevărat că referitor la textele legale mai sus enunțate, Curtea Constituțională a reținut că ele sunt conforme cu normele constituționale, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5) art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21,art. 23 și art. 44. Dar, în procesul de aplicare la speță a dispozițiilor legale incidente cauzelor cu a căror soluționare este investit, adică a celor cuprinse în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv art. II alin. (2)) teza finală din Legea nr. 262/2007 ce constituie temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, îi revine judecătorului național, rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (astfel cum este cazul Convenției Europene a Dreptului Omului) și pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențe comunitare.
în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției) asigurându-le preeminențe față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără a fi nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis,Vermeire C/a Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr.214-C, p 84, § 26), (CEDO, Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu c/a României/ nr. 2) (Cererea nr. 71525/01), § 103, în Monitorul Oficial nr. 830 din 5 decembrie 2007. La rândul său, Curtea de Justiție de la Luxemburg a reținut în legătură cu rolul ce revine judecătorului național că "este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C -383/06 și C - 385/06).
De aceea, în exercitarea rolului ce revine judecătorului național, ca prim judecător convențional și comunitar, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica CEDO (blocul de convenționalitate), precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, se reține că în mod întemeiat, prin luarea în considerare a practicii constante a Secției de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a procedat la înlăturarea dispozițiilor Legii contenciosului administrativ care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior datei la care legea respectivă a intrat în vigoare, apreciind că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale, convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului, și a respins excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1656 din data de 26 august 1996 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației.
In mod evident, normele legii organice în discuție, în măsura în care permit cenzurarea actelor administrative cu caracter individual emise anterior datei de 6 ianuarie 2005, nesocotesc dreptul persoanei la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de practica CEDO, inclusiv de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse "principiului securității juridice, care este implicit totalitatea articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beianu C/a României § 39). Or, sub aspectul posibilității de cenzurare a legalității unui act juridic, CEDO a reținut că posibilitatea de a anula fără limită în timp, o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu C/a României, § 62, în Monitorul Oficial nr. 414 din 31 august 2000), iar în opinia separată la această hotărâre a fost introdusă o nuanțare sub acest aspect, în sensul că " atunci când încălcarea acestui principiu (al securității raporturilor juridice) se datorează posibilități de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată, încălcarea trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție, garantat de art. 6 din Convenție". Validitatea argumentelor CEDO este susținută, în cauză, de similitudinea de efecte juridice existentă între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ ce nu mai poate fi revocat de către autoritatea emitentă, definitivat prin neutilizarea mijloacelor de atac prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Se observă, prin raportare la specificul litigiului, că și Curtea de Justiție de la Luxemburg a reținut, cu privire la posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate a unor acte emise de instituțiile comunitare că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acțiunii, trebuie să accepte faptul că i se va putea opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.
Ținând seama de considerentele expuse în cele ce preced, înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constatând că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate și că hotărârea atacată este legală, a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4851/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4819/2011. Contencios → |
|---|
