ICCJ. Decizia nr. 4839/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Satu Mare, reclamanta SA S. - Satu Mare a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.R.R. scutirea de la plata taxei radio de la data de 01 ianuarie 2010.
Prin sentința nr. 167/CA din 10 martie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis excepția de necompetență materială a tribunalului invocată din oficiu și a declinat în favoarea Curții de Apel Oradea competența de soluționare a acțiunii.
La termenul de judecată din 6 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea din oficiu, a pus în discuția părților excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 vizavi de dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 și a dispus citarea în cauză în calitate de pârât a Guvernului României.
Prin Sentința nr. 338 din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Oradea a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și a admis acțiunea formulată de reclamanta SA S. Satu Mare în contradictoriu cu pârâții S.R.R. și Guvernul României, dispunând scutirea reclamantei de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, în situația în care nu este beneficiară a acestui serviciu, începând cu data de 01 ianuarie 2010.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în esență că din coroborarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 cu dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, rezultă că faptul că legiuitorul a înțeles să oblige la plata acestei taxe doar pe persoanele juridice care beneficiază de acest serviciu public de radiodifuziune și nu pe toate persoanele juridice ce își au sediul în România, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestui serviciu.
Prima instanță a evocat deciziile Curții Constituționale care au analizat constituționalitatea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, dispunând în sensul constatării constituționalității acestui text normativ, câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical și obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
A arătat Curtea că "beneficiarul" a fost definit ca fiind o persoană, o colectivitate sau o instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.
Analizând modificările aduse H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune prin H.G. nr. 1.012 din 9 septembrie 2009 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, publicată în M.Of. nr. 695 din 15 octombrie 2009, instanța de fond a concluzionat că introducerea exceptării de la plata taxei lunare de radiodifuziune pentru persoanele juridice care și-au suspendat activitatea reflectă faptul că autoritatea emitentă a admis indirect că actul îndeplinește exigențele constituționale numai în măsura în care subiectele pot fi circumscrise sferei beneficiarilor.
Referitor la obligația reclamantei de a depune la sediul Societății Române de Radiodifuziune o cerere însoțită de certificatul constatator emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului din care rezultă suspendarea activității prima instanță a reținut că reclamanta este însă o societate agricolă, înființată în baza Legii nr. 36/1991 și nu a Legii nr. 31/1990, astfel că nu se înregistrează la registrul comerțului, prin urmare, nu poate face dovada suspendării activității cu certificat emis de Oficiul Registrului Comerțului.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Societatea S.R.R. și pârâtul Guvernul României
Pârâta S.R.T. în motivarea recursului său a arătat în esență următoarele:
- Instanța de fond nu a avut în vedere legalitatea prevederilor H.G. nr. 977/2003 art. 3 alin. (2) care au fost emise în aplicarea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, cu modificările și completările ulterioare.
- Soluția instanței de fond a fost motivată prin prisma faptului că art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 impune obligativitatea plății taxei radio "fără nici un fel de distincție, dacă sunt sau nu beneficiare ale serviciului public", prin acest aspect ignorându-se prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care stabilesc obligativitatea plății taxei radio în sarcina persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
- Legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
- Instanța de fond a omis faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de "beneficiar" a primit alte valențe, date chiar de prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
- Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul constituționalității prevederii care obligă la plata taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare.
- înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930 din 2 aprilie 2009 s-a pronunțat de asemenea, în sensul că în cazul persoanelor juridice, legea nu face deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau Tv.
Interpretarea instanței de fond cu privire la Deciziile Curții Constituționale este lipsită de logică, deoarece dacă instanța constituțională ar fi statuat că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază de serviciile respective", soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de neconstituționalitate.
- Un alt argument în sensul susținerii recursului este cel al respingerii tuturor amendamentelor și inițiativelor legislative ce propuneau modificarea legii în sensul reținut de instanța de fond, respectiv de exceptare de la plata serviciilor publice de radio și televiziune a persoanelor juridice care nu dețin receptoare radio-tv.
- Instanța de fond nu a ținut seama de legislația comunitară în materie și de recomandările europene cu privire la taxa radio, respectiv. Protocolul de la Amsterdam anexat la Tratatul CE, Rezoluția Parlamentului European din 25 septembrie 2008 privind concentrarea și pluralismul mass-mediei în Uniunea Europeană; Comunicarea către membrii Comisiei pentru petiții a Parlamentului privind petiția nr. 095 8/2005.
- Din punct de vedere constituțional, rațiunea existenței Societății Române de Radiodifuziune, ca și fundamentul plății taxei radio își are reglementarea în dispozițiile art. 31 alin. (5) din Constituția României.
In motivarea recursului său - Guvernul României - a arătat în esență următoarele:
- Instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, considerând că impunerea unei taxe pentru persoanele juridice indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale serviciului de televiziune este nelegală.
- In ceea ce privește conținutul art. 40 alin. (3) din lege, ce constituie temei legal al emiterii hotărârii, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio - TV.
In accepțiunea Legii nr. 41/1994 republicată, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuție, iar dispozițiile art. 63 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au fost emise în aplicarea și executarea legii.
- Aceeași accepțiune a fost reținută și de Curtea Constituțională în Deciziile nr. 297/2004 și nr. 331/2006.
- Obligativitatea plății taxei radio sau TV este instituită prin Legea nr. 41/1994 republicată, fiind prevăzute și excepțiile de la plata acestor taxe, acestea fiind de strictă interpretare, instanța nu are competența de a crea, de a atrage sau de a modifica dispozițiile unei legi și nici nu poate ca prin interpretarea normelor juridice să adauge consecințe contrare legii.
Recurentul-pârât Guvernul României critică soluția instanței de fond și sub aspectul faptului ca hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu Guvernul României, în condițiile în care reclamanta a solicitat scutirea de plata taxei de timbru doar în contradictoriu cu S.R.R., Guvernul nu a participat și nu a fost citat în cauza având ca obiect soluționarea pretențiilor pe fond.
Intimata-reclamantă SA S. - Satu Mare a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Analizând cererile de recurs în raport de motivele formulate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu art. 304 C. proc. civ., înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune.
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994 republicată nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau "autoritate, instituție, societate, etc, pentru care se face o lucrare".
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective".
Aceleași considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții Constituționale.
In ceea ce privește jurisprudența înaltei Curți în materie, se reține că prin Decizia nr. 4949 din 10 noiembrie 2009 s-a constatat, pe cale de excepție, nelegalitatea dispozițiilor art. 3 din H.G. nr. 977/2003.
Este adevărat că prin Decizia nr. 1930 din 2 aprilie 2009, aceeași instanță a constatat legalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, îmbrățișând astfel punctul de vedere al recurenților, ce nu este însă acceptat și de prezenta instanță.
Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-tv, indiferent de existența calității de beneficiar.
Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru și nu o obligație.
Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
înalta Curte constată că este nefondată și critica privind pronunțarea hotărârii de fond în contradictoriu cu Guvernul României, în condițiile în care reclamanta a solicitat scutirea de plata taxei de timbru doar în contradictoriu cu S.R.R., Guvernul nu a participat și nu a fost citat în cauza având ca obiect soluționarea pretențiilor pe fond.
Procedura de soluționare a excepției de nelegalitate este reglementată prin art. 4 din Legea nr. 554/2004. Astfel, în conformitate cu prevederile alin. (1) al acestui text, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea pe fond a litigiului, va sesiza prin încheierea motivată instanța de contencios administrativ competentă care, potrivit dispozițiilor alin. (2); se pronunța asupra acesteia în ședința publică, cu citarea părților și a emitentului actului administrativ.
Din actele dosarului rezultă că instanța de fond a soluționat excepția de nelegalitate cu citarea emitentului actului în cauză, respectiv Guvernul României, fiind respectate astfel, atât dispozițiile art. 85 C. proc. civ., cât și principiul contradictorialității.
Se constată astfel că, prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată, că motivele de recurs formulate împotriva sentinței de fond nu sunt întrunite, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, urmează să se dispună respingerea recursurilor ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4852/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4851/2011. Contencios → |
|---|
