ICCJ. Decizia nr. 4851/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanții A.T. și A.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat obligarea acesteia în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii să numească un evaluator autorizat în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Lugoj, jud. Timiș și să emită o decizie reprezentând titlul de despăgubire, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin Dispoziția Primarului nr. 1427/2002 s-a dispus acordarea de despăgubiri bănești, dosarul administrativ nr. 326/2001 în care a fost emisă Dispoziția nr. 1427/2002 a fost transmis Instituției Prefectului jud. Timiș sub nr. 11161 din 25 octombrie 2005, care mai apoi a transmis dosarul Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul Autorității pentru Restituirea proprietăților, însă nici până în prezent nu s-a efectuat plata efectivă a despăgubirilor.
Prin întâmpinare, pârâta a arătat că întârzierea numirii evaluatorului a fost determinată de faptul că în dosarul întocmit pe numele reclamanților nu există toate documentele necesare, acestea fiind solicitate Consiliului Județean Timiș prin adresa nr. 7872/CC din 23 noiembrie 2010 precum și Primăriei Municipiului Lugoj.
Prin Sentința nr.493 din 17 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj a admis cererea formulată de reclamanții A.T. și A.M., împotriva pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor , a obligat pârâtul să numească un evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii pentru imobilul din Lugoj, jud. Timiș și să emită pentru reclamanți o decizie reprezentând titlul de despăgubire, ținând cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare.
Totodată, Curtea de Apel Cluj a obligat pârâtul să achite reclamanților suma de 1488 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că deși Legea specială nr. 247/2005 legiuitorul nu instituie un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor de retrocedare, totuși având în vedere data emiterii dispoziției nr. 1427, respectiv 28 august 2002, este evident refuzul nejustificat al autorității pârâte de a-i soluționa cererea într-un termen rezonabil, respectiv prin neemiterea deciziei în termenul menționat.
S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că justificarea autorității prin invocarea caracterului aleatoriu al soluționării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală și proporțională cu scopul urmărit, și deși decizia autorității administrative de opțiune a soluționării dosarelor ar putea fi justificată de un scop legitim, metodele și mijloacele de soluționare prin introducerea elementului aleatoriu nu sunt adecvate și necesare.
In ceea ce privește lipsa documentelor din dosarul reclamanților, invocată de pârâtă, ce ar fi împiedicat desfășurarea procedurii, prima instanță a constatat că cele două cereri sunt datate cu data de 23 noiembrie 2010, după ce pârâta a primit citația din prezenta cauză, în data de 08 noiembrie 2010, existând astfel temerea că acele demersuri au fost justificate, în principal, de faptul acționării în judecată a pârâtei.
împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea de apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluționat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare.
Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza reținând încălcarea principiului termenului rezonabil, deși soluționarea dosarului de despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite.
In ceea ce privește dispoziția instanței care vizează obligarea recurentului-pârât la trimiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul din Lugoj, jud. Timiș, se arată, în esență, că această măsură a fost dispusă iară a se ține seama de faptul că la dosar nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea acestui imobil, sub aspectul suprafeței și descrierea imobilului notificat.
Se mai arată în motivele de recurs că scopul Comisie Centrale este acela de a acorda despăgubiri juste și rezonabile persoanelor care au dreptul la astfel de despăgubiri, evitând astfel acordarea unor despăgubiri pentru imobile care pot fi restituite în natură.
Susține recurenta că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile unui refuz nejustificat, așa cum a fost acesta reglementat prin dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, întrucât prin răspunsul adresat reclamanților, le sunt aduse la cunoștință detaliile în legătură cu procedura de soluționare a dosarelor, fără a conține e exprimare neechivocă a intenției de a nu respecta prevederile legale reprezentând titlul de despăgubire.
Recurenta-pârâtă critică soluția instanței de fond și sub aspectul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1488 lei, apreciind că onorariul este nepotrivit de mare față de munca avocatului depusă în soluționarea cauzei.
Totodată, recurenta-pârâtă arată că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în nume propriu, fiind o entitate fără personalitate juridică, fără buget propriu.
Analizând cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
In mod corect, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat recurentul-pârât să transmită dosarul către evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare pentru imobilul situat în situat în Lugoj, jud. Timiș, aceasta fiind o etapă premergătoare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Criticile care vizează această soluție sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii menționate anterior are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat, refuzându-se trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilului situat în Lugoj, jud. Timiș .
Ori, dacă recurentul-pârât avea astfel de nelămuriri și aprecia că Dispoziția nr. 1427/2002 nu este însoțită de documentele menționate la pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. 1095/2005, putea fie să restituie dosarul autorității emitente, fie să solicite lămuriri de natură a furniza informațiile pe care le considera necesare evaluării. După cum se constată, recurentul-pârât nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care reclamanții sunt îndreptățiți, urmare a Dispoziției nr. 1427/2002 .
De asemenea, susținerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea nu se poate realiza în lipsa unor înscrisuri referitoare la individualizarea imobilului notificat nu poate fi reținută, fiind corecte aprecierile primei instanțe în acest sens. Datele de care pretinde că are nevoie pentru a iniția procedura de evaluare sunt în realitate informații pe care le poate obține și evaluatorul în teren.
Soluția instanței de fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator și implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie și data analizei acestuia, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală, îi revin fără putință de tăgadă obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.
înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziția nr. 1427/2002, iar dosarul a fost înregistrat sub numărul 11161 din 25 octombrie 2005 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul că pârâta a tergiversat soluționarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, înalta Curte reține că instanța de fond întemeiat a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, a cărui incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.
Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanță lipsa personalității juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanța de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții.
Totodată, înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor de judecată până la suma de 1488 lei, fiind justificată în raport de complexitatea speței.
Pentru considerentele arătate, înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 3041C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimați.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4839/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4801/2011. contencios → |
|---|
