ICCJ. Decizia nr. 4930/2011. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4930/2011
Dosar nr. 387/46/2011
Şedinţa publică de la 25 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Instanţa de fond
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, reclamanta B.I. a chemat în judecată pârâtul I.N.S. Bucureşti, solicitând să se dispună anularea ordinului din 2 februarie 2011 emis de pârât, cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară şi obligarea acestuia la plata daunelor morale de 50.000 RON şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin ordinul contestat a fost sancţionată disciplinar cu retrogradarea din funcţia de director executiv adjunct al D.J.S. Vâlcea în funcţia publică de consilier superior, pentru o perioadă de 6 luni.
În opinia reclamantei, ordinul a fost emis cu încălcarea Legii nr. 188/1999 şi a H.G. nr. 1344/2007, întrucât nu au fost descrise faptele reţinute ca abateri disciplinare, ci doar enumerate; nu au fost menţionate sarcinile de serviciu nerealizate de reclamantă şi lucrările efectuate cu întârziere; în ce a constat necunoaşterea metodologiei statistice; care au fost responsabilităţile neasumate, faptele ce denotă lipsă de colaborare şi cele prin care a adus atingere prestigiului autorităţii.
Reclamanta a susţinut că a fost sancţionată în baza art. 77 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 188/1999 şi cu toate astea, nu s-a făcut nicio sesizare şi nici verificări pentru neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor.
A învederat că faptele imputate în baza art. 77 lit. g) nu au fost dovedite, iar acuzele de necolaborare au venit doar din partea Prefectului judeţului Vâlcea, care urmărea să fie schimbată pe criterii politice şi care, totuşi, a reconfirmat-o în funcţia de secretar al Comisiei Judeţene pentru Recensământul General Agricol, prin ordinul din 21 aprilie 2010, cu câteva zile înainte de sesizarea denigratoare din 6 mai 2010.
Nici faptele privind încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 77 lit. j) referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii nu sunt descrise şi nici nu i-au fost aduse la cunoştinţă în momentul audierii.
În privinţa necolaborării cu fostul director coordonator al D.J.S. Vâlcea, dar şi a atitudinii conflictuale pe care ar fi manifestat-o, a susţinut că nu există fapte concrete şi dovezi obiective, ci doar declaraţii neprezentate de Comisia de disciplină.
Reclamanta a mai arătat că nu se mai putea dispune o nouă sancţiune disciplinară, câtă vreme, pentru presupusele fapte menţionate anterior a fost sancţionată disciplinar prin ordinul din 2 decembrie 2009, care însă a fost revocat în urma plângerii sale prealabile, prin ordinul din 7 ianuarie 2010.
În final, reclamanta a arătat că prin emiterea ordinului contestat a suferit un prejudiciu moral, demnitatea şi reputaţia fiindu-i lezate.
2. Apărările pârâtului I.N.S.
Pârâtul I.N.S. a depus întâmpinare, invocând excepţiile netimbrării şi nulităţii cererii pentru nesemnare, excepţii respinse la data de 13 aprilie 2011, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, întrucât reclamanta a săvârşit faptele ce i-au fost imputate, ordinul fiind legal emis.
3. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 252 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta B.I., în contradictoriu cu pârâtul I.N.S. Bucureşti, a modificat ordinul din 2 februarie 2011, în sensul că a înlocuit sancţiunea disciplinară „retrogradarea în funcţia publică de consilier superior gradaţia 5 cu 59 clase de salarizare, pe o perioadă de 6 luni, cu un salariu de bază de 2.518 RON”, cu sancţiunea disciplinară „mustrare scrisă”, potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, a respins cererea în privinţa repunerii în situaţia anterioară şi a daunelor morale, obligând pârâtul să plătească reclamantei 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut netemeinicia primul motiv de nelegalitate al ordinului din 2 februarie 2011, invocat de reclamantă, în speţă, nedescrierea faptelor reţinute ca abateri disciplinare.
Sub acest aspect, a constatat că prezentarea faptelor este suficient de amplă încât să indice fără dubiu elementele abaterilor disciplinare reţinute şi suficient de succintă pentru a nu reda inutil toate împrejurările de fapt care converg la încadrarea unei fapte în sintagma „abatere disciplinară”.
În plus, ordinul nu trebuie să reia considerentele raportului comisiei de disciplină, ci să puncteze precis fapta imputată care constituie abatere, astfel că, din acest punct de vedere, ordinul din 2 februarie 2011 contestat de reclamantă este legal.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv de nelegalitate, referitor la faptele în sine, prima instanţă a constatat că este întemeiat, în parte, reţinând că nici în sesizare, nici în declaraţiile persoanelor audiate, dar nici în raportul comisiei de disciplină ori în ordinul de sancţionare disciplinară, nu sunt prezentate elemente concrete privind atribuţiile încălcate ori îndeplinite necorespunzător, modul de constatare a acestora, efectele lor, indicarea împrejurărilor în care au fost săvârşite, astfel încât, faptele nu pot fi reţinute ca fiind abateri disciplinare săvârşite de reclamantă.
Cu toate acestea, prima instanţă a constatat că reclamanta a săvârşit abaterea prevăzută de art. 77 alin. (2) lit. g), aducând atingere prestigiului instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea.
Sub acest aspect, a apreciat că probele administrate sunt fără dubiu şi fac dovada faptului că reclamanta este un funcţionar cu care se lucrează dificil, manifestând repetat o atitudine necooperantă, lipsită de colegialitate cu anumite persoane cu care intră în contact datorită funcţiei sale, motiv pentru care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a „mustrării”.
Argumentul invocat de reclamantă, relativ la imposibilitatea sancţionării sale, în condiţiile în care a mai fost sancţionată pentru faptele reclamate de Prefect, a fost înlăturat, prima instanţă reţinând, pe de-o parte, că respectiva sancţiune nu a fost una disciplinară, aplicată pentru abaterile prevăzute de Legea nr. 188/1999, republicată, ci una pentru nerespectarea clauzelor contractului de management, iar pe de altă parte, ordinul cu pricina a fost revocat mai înainte de a produce efecte juridice.
Raportându-se la prevederile art. 77 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, republicată privind Statutul funcţionarilor publici şi reţinând că reclamanta nu are antecedente disciplinare, prima instanţă a apreciat că scopul legii este atins, dacă reclamantei îi este aplicată cea mai uşoară sancţiune disciplinară, prevăzută de art. 77 alin. (3) din acelaşi act normativ, aceea a „mustrării scrise”.
În ceea ce priveşte cererea de repunere în situaţia anterioară, prima instanţă a reţinut că este exclusă o „repunere” în situaţia anterioară aplicării sancţiunii, în condiţiile în care actul de sancţionare disciplinară nu este anulat, ci menţinut în privinţa măsurii de sancţionare.
Dacă, însă, repunerea în situaţia anterioară ar viza restabilirea reclamantei în funcţia din care a fost înlăturată temporar, aceasta se realizează ca efect direct al modificării sancţiunii.
În privinţa daunelor morale, prima instanţă a considerat că cererea reclamantei nu poate fi primită, în condiţiile în care acesteia i s-a aplicat o sancţiune disciplinară, chiar dacă mai uşoară faţă de prima şi nu a dovedit prejudicial moral suferit.
II. Instanţa de recurs
1. Criticile părţilor
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi
A. Recurenta reclamantă B.I. a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, întemeindu-şi recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind aplicarea greşită a legii.
Recurenta a susţinut că deşi prima instanţă a constatat corect că nu a săvârşit abaterile disciplinare indicate la pct. 1, pct. 2, pct. 4, pct. 5 şi pct. 6 din ordinul de sancţionare din 2 februarie 2011 emis de pârât, în mod greşit nu a procedat la anularea ordinului, reţinând în sarcina sa abaterea disciplinară prevăzută de art. 77 alin. (2), lit. g) pentru care i s-a aplicat sancţiunea „mustrării”, deşi nu erau îndeplinite cerinţele art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1244/2007 pentru sancţionarea sa, nefiind descrisă fapta care constituie abatere disciplinară.
S-a învederat că nu a fost dovedită abaterea disciplinară pretins săvârşită de recurentă, deoarece aceasta nu a avut manifestări care să fi creat stări conflictuale sau care să fi adus atingere prestigiului instituţiei, declaraţiile persoanelor audiate la Comisia de disciplină fiind subiective, luate în Biroul Prefectului, date în necunoştinţă de cauză, întrucât nu s-au aflat în subordinea recurentei, ci a directorului executiv, lipsite de obiectivitate (L.E. urmărind ocuparea postului recurentei, iar Prefectul judeţului Vâlcea având o altă orientare politică) în timp ce alte persoane nu aveau pregătirea necesară pentru a face aprecieri cu privire la activitatea recurentei, C.E. şi P.C., iar directorul executiv S.S. a fost numit în funcţie în 2010, astfel că nu-şi putea exprima opinia asupra unor aspecte din 2008.
Recurenta a mai învederat că nu s-a ţinut cont că sesizarea Prefectului judeţului Vâlcea s-a făcut la 15 zile de la data numirii recurentei în funcţie, respectiv la 6 mai 2010, deşi prin ordinul din 21 aprilie 2010 acelaşi Prefect o nominalizare în secretariatul tehnic al Comisiei pentru recensământ agricol, recunoscând astfel că are abilitatea pentru a îndeplini o asemenea funcţie, pentru care a felicitat-o.
S-a susţinut că în mod greşit s-a respins capătul de cerere privind daune morale, întrucât ordinul din 2 februarie 2011 emis de pârât conţine numai acuze care nu au fost dovedite, fiind emis cu rea credinţă, afectându-i grav dreptul la muncă, dar şi demnitatea şi onoarea, aşa încât prejudiciul moral cauzat astfel trebuia reparat, ordinul de sancţionare fiind rezultatul unei discriminări politice şi de sex.
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul anulării ordinului din 2 februarie 2011.
B. Recurentul-pârât I.N.S. a criticat la rândul său sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. arătând că:
- în mod greşit prima instanţă a reţinut că sesizarea comisiei de disciplină şi declaraţiile persoanelor audiate nu sunt suficiente pentru a dovedi îndeplinirea defectuoasă de către recurentă a atribuţiilor de serviciu, din moment ce nu sunt însoţite de elemente care să indice concret atribuţiile neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător şi împrejurările de fapt, respectiv data ori perioadele de timp în care trebuiau îndeplinite.
Astfel, recurentul a exemplificat, arătând că declaraţiile celor audiaţi relevă fapte care converg spre abaterea disciplinară prevăzută de art. 77 alin. (2) lit. b), care constă în „neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor” şi nu în „neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod necorespunzător a sarcinilor de serviciu”, cum ar rezulta din motivarea primei instanţe.
S-a învederat că din declaraţia directorului executiv S.S. al D.J.S. Vâlcea a rezultat că reclamanta, ca funcţionar public de conducere şi nu de execuţie, nu avea lucrări repartizate, astfel că nu era posibilă indicarea concretă a unor atribuţii neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător.
Recurentul a mai susţinut că-n mod greşit a fost înlocuită sancţiunea disciplinară propusă pentru săvârşirea singurei abateri reţinute de instanţă în sarcina reclamantei, faţă de importanţa funcţiei publice de conducere deţinută de reclamantă anterior aplicării sancţiunii contestate.
S-a solicitat admiterea recurentului şi pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.
2. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
A. Cu privire la recursul reclamantei B.I.
Prima critică formulată de recurenta-reclamantă, care priveşte pretinsa încălcare a art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344/2007, deoarece nu a fost circumstanţiată fapta pentru care a fost sancţionată disciplinar este nefondată.
Ordinul din 2 februarie 2011 emis de I.N.S. descrie 6 fapte reţinute în sarcina recurentei ca abateri disciplinare, pentru care aceasta a fost sancţionată cu retrogradarea din funcţia publică de conducere deţinută, pe o perioadă de 6 luni, fiind îndeplinite exigenţele art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1244/2007 privind Normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.
Din cele şase abateri pentru care recurenta a fost sancţionată, prima instanţă a constatat, pe parcursul cercetării judecătoreşti, că nu s-a dovedit de către pârât decât săvârşirea abaterii nominalizată la art. 77 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 188/1999 „manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea” pentru care sancţiunea disciplinară aplicată reclamantei s-a considerat a fi prea drastică, fiind înlocuită de instanţă cu „mustrare”.
Săvârşirea faptei pentru care recurenta-reclamantă a fost sancţionată a rezultat din sesizarea adresată Comisiei de disciplină, din adresele instituţiei Prefectului Vâlcea, care au fost în mod corect coroborate cu declaraţiile persoanelor audiate în cauză, care au atestat atitudinea ireverenţioasă, necooperantă şi lipsită de colegialitate a reclamantei manifestată în raporturile cu colegii, dar şi cu instituţia Prefectului Vâlcea, cu consecinţa ştirbirii prestigiului instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea.
Nu pot fi reţinute criticile recurentei vizând subiectivismul martorilor audiaţi, aceştia nefiind selectaţi de Prefectul judeţului Vâlcea, ci de doi membrii şi secretarul Comisiei de disciplină din cadrul I.N.S., desemnaţi în şedinţa din 29 octombrie 2010 să cerceteze abaterile pretins săvârşite de recurentă.
De altfel, cu prilejul audierii sale la data de 19 octombrie 2010, recurenta-reclamantă nu a propus martori pentru a combate cele reţinute în sarcina sa, astfel că simplele sale afirmaţii, care pun la îndoială credibilitatea martorilor audiaţi pe parcursul cercetării sale disciplinare, nu pot fi luate în considerare.
Nominalizarea recurentei în cadrul Secretariatului Comisiei judeţene pentru recensământ agricol Vâlcea nu are legătură cu abaterea disciplinară reţinută în sarcina acesteia, pentru care în final i s-a aplicat sancţiunea „mustrării”.
Nici critica ce vizează respingerea capătului de cerere privind daune morale nu este justificată, deoarece pe de-o parte, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada prejudiciului moral pretins suferit, iar pe de altă parte, măsura înlocuirii unei sancţiuni disciplinare mai grave, retrogradare în funcţia publică timp de 6 luni, cu o alta, mult mai uşoară, „mustrare” dispusă de către instanţa de fond, reprezintă o reparaţie echitabilă, recursul reclamantei urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
B. Cu privire la recursul pârâtului I.N.S.
Recurentul-pârât a criticat sentinţa instanţei de fond întrucât în mod eronat, în opinia sa, s-ar fi constatat că nu sunt suficiente elemente care să indice în mod concret atribuţiile neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător de reclamantă, considerând că s-a dovedit săvârşirea de către aceasta, a abaterii prevăzute de art. 77 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 188/1999 constând în „neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor”.
Afirmaţiile recurentului sunt nefondate, deoarece în privinţa acestei abateri reţinută în sarcina reclamantei, nu s-au respectat dispoziţiile alin. (3) lit. a) din H.G. nr. 1344/2007 privind Normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, întrucât nu s-au menţionat concret care au fost lucrările în privinţa cărora reclamanta a dovedit „neglijenţă repetată”, atribuţiile şi responsabilităţile pretins nerespectate de aceasta, în raport cu cele înscrise în fişa postului .
De altfel, recurentul îşi contrazice propriile susţineri, întrucât, deşi a sancţionat-o pe reclamantă pentru „neglijenţă în rezolvarea lucrărilor”, în motivele de recurs a arătat că aceasta „nu avea lucrări repartizate”, în calitate de funcţionar public de conducere şi nu de execuţie, confirmând astfel că în mod corect a fost înlăturată de instanţă abaterea prevăzută de art. 77 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 188/1999 reţinută în sarcina reclamantei.
Cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se arată că „ importanţa funcţiei publice de conducere deţinute de reclamantă anterior aplicării sancţiunii contestate, justifică cel puţin aplicarea sancţiunii în cauză” nu reprezintă o critică privind sentinţa atacată, prin modul de redactare, de maximă generalitate, dar şi ambiguu, constituind o opinie a recurentului, în privinţa proporţionalităţii sancţiunii disciplinare aplicată reclamantei.
În condiţiile în care trei dintre cele patru abateri pretins săvârşite de reclamantă au fost înlăturate motivat şi judicios de instanţa fondului, s-a procedat legal şi la reevaluarea sancţiunii disciplinare, care a fost în mod corect înlocuită cu cea mai uşoară, „mustrare” pentru singura abatere disciplinară dovedită a fi fost săvârşită de reclamantă, astfel că recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de B.I. şi I.N.S. împotriva sentinţei nr. 252 din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3522/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3533/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
