ICCJ. Decizia nr. 4926/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4926/2011
Dosar nr. 379/45/2010
Şedinţa publică de la 25 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Instanţa de fond
Prin sentinţa nr. 16 din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prematurităţii acţiunii; a admis acţiunea formulată şi modificată ulterior de reclamanta C.A., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., pe care a obligat-o să emită pe numele reclamantei decizia referitoare la acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 247/2005 pentru cota de 6/8 din imobilul teren de 600 mp ce a fost situat în Iaşi, str. M. şi să plătească suma de 500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că p rin dispoziţia din 1 noiembrie 2005 emisă de Primarul municipiului Iaşi, în urma formulării de către reclamantă a notificării din 2001, s-au propus măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce fusese demolat, situat în Iaşi, str. M.
Curtea a apreciat că omisiunea legiuitorului de a stabili un termen de finalizare pentru fiecare etapă a procedurii administrative nu poate constitui o justificare pentru autoritatea pârâtă, de a tergiversa soluţionarea cererii reclamantei, în condiţiile în care procedura administrativă a fost iniţiată de reclamantă în 2001, cu aproape 10 ani în urmă, iar dispoziţia a fost emisă de Primarul Municipiului Iaşi încă de la data de 1 noiembrie 2005.
Astfel, din modul în care autoritatea pârâtă a înţeles să răspundă reclamantei rezultă intenţia de tergiversare, de la momentul emiterii dispoziţiei din 1 noiembrie 2005 şi până în prezent trecând aproape şase ani, timp în care dosarul reclamantei a fost numai înregistrat, fără a mai fi parcurs vreo etapă din procedura administrativă, ulterior introducerii prezentei acţiuni, fiind trimisă o adresă pentru completarea dosarului cu înscrisurile necesare pentru evaluarea construcţiei demolate.
În acest context, Curtea a apreciat că procedurile administrative, coordonate cu cele judiciare, trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil şi că depăşirea unui termen de 9 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii, constituie o încălcare evidentă şi flagrantă a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a apreciat că nu a există niciun motiv pentru care să nu poată fi emisă decizia referitoare la acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 247/2005, pentru cota de 6/8 ce îi revine reclamatei, ca succesor legal şi testamentar pentru imobilului constând doar în teren ce a fost situat în Iaşi, str. M., câtă vreme pentru construcţia demolată reclamanta a renunţat la cererea de despăgubiri.
II. Instanţa de recurs
1. Motivele de recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta C.C.S.D. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că în cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 554/2004 s-au prevăzut mai multe etape care trebuie parcurse, respectiv etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor, conform art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din Capitolul V Titlul VII, modificat şi completat prin O.U.G. nr. 81/2007, etapa analizării dosarelor de către Secretariatul C.C.S.D. sub aspectul posibilităţii restituirii în natură a imobilului ce formează obiectul notificării şi etapa evaluării, procedura finalizându-se prin emiterea de către C.C.S.D. a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestuia în condiţiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G. nr. 81/2007.
S-a susţinut că, în speţă, s-a parcurs numai etapa transmiterii şi înregistrării dosarului cu privire la măsurile reparatorii în favoarea reclamantei, dosarul aferent dispoziţiei din 1 noiembrie 2005 fiind transmis de Primăria Municipiului Iaşişi înregistrat la Secretariatul C.C.S.D., verificarea respingerii cererii de restituirii în natură a imobilului notificat şi etapa evaluării, fiind condiţionată de ordinea înregistrării dosarelor, aşa cum s-a stabilit prin decizia din 16 septembrie 2008 a C.C.S.D.
Legiuitorul nu a prevăzut un termen de soluţionare a dosarelor, astfel că prin decizia din 28 ianuarie 2006 emisă în baza Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 s-a stabilit ca selecţia dosarelor de despăgubiri să se facă aleatoriu, însă prin decizia din 16 septembrie 2008 C.C.S.D. a stabilit drept criteriu de soluţionare ordinea înregistrării dosarelor, toate dosarele fiind împărţite în două categorii, în funcţie de data transmiterii către Secretariatul C.C.S.D., dacă aceasta s-a făcut înainte, sau după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007.
Recurenta a învederat că dosarul privind acordarea despăgubirilor în favoarea reclamanţilor face parte din a doua categorie, fiind transmis prin Instituţia Prefectului Iaşi Secretariatului C.C.S.D. şi înregistrat, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarului, acest criteriu just şi echitabil fiind aplicabil şi reclamanţilor, pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi persoanelor îndreptăţite, principiu recunoscut atât în dreptul comunitar, cât şi prin deciziile Curţii Constituţionale ca reprezentând o modalitate obiectivă de rezolvare a unei situaţii, urmând ca după întocmirea raportului de evaluare să se emită titlul de despăgubire.
Recurenta a mai învederat că nici argumentele din considerentele sentinţei instanţei de fond cu privire la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil nu sunt aplicabile, jurisprudenţa C.E.D.O. particularizând acest principiu în funcţie de complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi a autorităţilor, miza litigiului pentru reclamant.
S-a arătat că în practica judiciară s-a constat că, în repetate rânduri că procedurile administrative reglementate de Legea nr. 247/2005 au un caracter complex, cuprind mai multe etape, în care sunt implicate mai multe entităţi, între etapa evaluării şi cea a emiterii deciziei C.C.S.D. existând o perioadă care poate fi prelungită obiectiv, prin exercitarea dreptului părţilor de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză, de a li se răspunde şi de a lua cunoştinţă de răspunsul evaluatorului.
A concluzionat recurenta că nu există un refuz nejustificat din partea sa de a desemna un evaluator pentru imobilul pentru care s-a stabilit dreptul intimaţilor la despăgubiri, însă această măsură se va realiza în cadrul şi cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 republicată, în funcţie de ordinea numărului de înregistrare a dosarului, criteriu obiectiv stabilit de C.C.S.D., în temeiul competenţelor şi în virtutea dreptului de apreciere conferit de dispoziţiile legale în vigoare.
Recurenta a susţinut că nu trebuia obligată la plata cheltuielilor de judecată, deoarece a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantului la prima zi de înfăţişare şi trebuiau aplicate dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. sau reduse cheltuielile reprezentând onorariu de avocat, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Recurenta a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, întrucât cererea acestora nu poate fi rezolvată cu aplicarea unui regim preferenţial, prin faptul că s-au adresat instanţei de judecată, peste ordinea cronologică de rezolvare a dosarului lor.
2. Apărările intimatei
Intimata-reclamantă C.A., a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
3. Analiza motivelor de recurs
Analizând sentinţa criticată, prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare:
Situaţia de fapt
Intimata-reclamantă C.A. a solicitat despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001 prin notificarea din 2001 adresată Primăriei Municipiului Iaşi pentru cota de 6/8 din imobilul situat în Iaşi, str. M., care nu mai putea fi restituit în natură, terenul de 600 mp expropriat prin Decretul nr. 314/1984 fiind ocupat de blocuri de locuinţe, iar construcţia demolată.
Prin dispoziţia din 1 noiembrie 2005 Primarul Municipiului Iaşi a propus acordarea de despăgubiri numai pentru cota de 6/8 din imobilul notificat, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, dosarul cu propunerea de despăgubire fiind înregistrat la Secretariatul C.C.S.D.
Cu adresa din 14 iunie 2010, după promovarea prezentei acţiuni de către intimata-reclamantă, 4 iunie 2010, recurenta C.C.S.D. a solicitat relaţii de la Primăria Iaşi cu privirea la construcţia demolată.
Considerentele Înaltei Curţi
Recursul pârâtei C.C.S.D. Bucureşti a declarat împotriva sentinţei nr. 70 din 14 aprilie 2010 a Curţii de Apel Piteşti prin care a fost obligată să desemneze un evaluator şi să emită titlu de despăgubire în beneficiul intimaţilor, conform deciziei Primarului municipiului Drăgăşani nu cuprinde critici propriu-zise cu privire la soluţia primei instanţe, ci reia susţinerile şi argumentele prezentate în întâmpinarea depusă la fond, ce vizează complexitatea şi etapele procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia şi pe cale de consecinţă concluzionează că nu există nici un refuz nejustificat al soluţionării solicitării acestora, de desemnare a unui evaluator şi de emitere a titlului de despăgubire, măsuri ce urmează a fi dispuse în ordinea înregistrării dosarelor, conform deciziei sale din 16 septembrie 2008.
Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe investite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a situaţiei litigioase a intimaţilor.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen de finalizare pentru fiecare etapă a procedurii administrative nu îndreptăţeşte autoritatea publică de a determina discreţionar acest interval de timp, fiind necesar ca etapele procedurii să fie parcurse într-un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Termenul rezonabil priveşte atât durata procedurilor administrative preliminare, cât şi timpul necesar finalizării procedurilor judiciare propriu-zise şi de executare a hotărârilor judecătoreşti, astfel că Statul român avea obligaţia de a organiza astfel funcţionarea puterilor sale, încât să răspundă acestor cerinţe şi persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite discreţionare, de pasivitate, a autorităţilor publice.
Atunci când Statul român şi-a asumat obligaţia de a compensa prin măsuri reparatorii persoanele al căror drept de proprietate a fost încălcat de statul comunist prin preluarea abuzivă a imobilelor, era dator să stabilească măsuri legislative adecvate, transparente, coerente, care să asigure punerea în aplicare a procedurilor administrative de restituire a imobilelor, sau de plată a despăgubirilor într-un termen rezonabil, pentru persoanele cărora li s-a recunoscut dreptul la restituire sau la despăgubiri şi care astfel au devenit posesoarele unui „bun” în sensul art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens pronunţându-se Curtea de la Strasbourg prin hotărârile Viaşu împotriva României, Katz şi Faimblat din anul 2009.
În speţă, raportat la perioada îndelungată de 10 ani, care a trecut de la data declanşării procedurii de restituire a terenului luat abuziv de statul comunist de la autorul intimatei, de la emiterea notificării, prima instanţă a concluzionat în mod corect că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, susţinerile recurentei privind nesocotirea criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudenţa C.E.D.O., nefiind justificate.
Nici motivul de recurs privind cheltuielile de judecată nu este fondat, nefiind incidente dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., recurenta depunând la prima instanţă întâmpinare prin care a încercat să argumenteze că nu a refuzat nejustificat să soluţioneze cererea reclamantei, tinzând, prin considerentele expuse la respingerea acţiunii acesteia, textul invocat aplicându-se numai în cazul unei recunoaşteri clare, necondiţionate şi neechivoce a pretenţiilor reclamantei la prima zi de înfăţişare, ceea ce în speţă nu s-a realizat.
Mai mult decât atât, autoritatea pârâtă a exercitat şi recurs împotriva sentinţei instanţei de fond, deşi a început executarea acesteia prin trimiterea dosarului intimatei evaluatorului autorizat, astfel că nu se impune reducerea cheltuielilor modice de judecată la care a fost obligată la fond, de 5.000 RON.
4. Soluţia instanţei de recurs
Constatând că sentinţa atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, coroborat cu art. 20 alin. (1) şi alin. (2), Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.C.S.D. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 16 din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3343/2011. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 3344/2011. Contencios. Pretentii. Recurs → |
|---|
