ICCJ. Decizia nr. 4942/2011. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4942/2011
Dosar nr. 392/36/2011
Şedinţa publică din 25 octombrie 2011
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
I. Circumstanţele cauzei 1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ, reclamanţii Primăria Comunei Târguşor, Comuna Târguşor, Consiliul Local Târguşor şi Primarul Comunei Târguşor au solicitat, în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, suspendarea Deciziei nr. 44 din 23 noiembrie 2010 emisă de pârâtă, sub aspectul măsurilor dispuse la pct. 1 şi pct. 2, până la soluţionarea cauzei de către instanţa de fond.
In motivarea cererii, s-a arătat că prin măsura de la pct. 1 din decizie, s-a dispus luarea măsurilor necesare pentru stabilirea întinderii prejudiciului, reprezentând plăţi nelegale acordate sub forma unor drepturi băneşti sau în natură salariaţilor entităţii şi recuperarea acestuia conform prevederilor legale. împotriva Deciziei nr. 44/2010 s-a formulat contestaţie de conducătorul entităţii verificate care a fost soluţionată de Curtea de Conturi a României prin încheierea VI 118 din 22 martie 2011.
2. Hotărârea Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal
Prin sentinţa nr. 160 din 18 mai 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că obiectul cererii vizează suspendarea executării Deciziei nr. 44 din 23 noiembrie 2010 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, structură fără personalitate juridică ce exercită, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992, funcţiile Curţii de Conturi în unitatea administrativ-teritorială a judeţului Constanţa, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, în raport de rangul autorităţii publice emitente.
Curtea de apel a apreciat că nu pot fi incidente dispoziţiile art. 228 din Regulamentul Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea Curţii de Conturi nr. 130 în vigoare începând cu 1 ianuarie 2011, în condiţiile în care, aceste dispoziţii au înlocuit fără o anumită justificare dispoziţiile din Hotărârea nr. 1/2009 (art. 107 şi art. 108) a Curţii de Conturi, prin care se reglementa o competenţă materială diferită, în funcţie de emitentul actului, respectiv: Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, pentru încheierile emise de către structurile centrale ale Curţii de Conturi şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalelor judeţene - în cazul încheierilor emise la nivelul camerelor de conturi.
Ţinând seama de ierarhia actelor normative şi având în vedere că prin atribuţiile conferite de lege, Curtea de Conturi nu are îndrituirea de a stabili o competenţă specială şi derogatorie a instanţelor de judecată, Curtea de apel a reţinut incidenţă competenţa instituită de lege şi nu pe cea stabilită de hotărârea Curţii de Conturi.
2. Hotărârea Tribunalului Constanta, secţia contencios administrati.
Prin sentinţa civilă nr. 1166 din 30 iunie 2011, Tribunalul Constanta, secţia contencios administrativ, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa.
Pentru a decide în acest sens, tribunalul a reţinut, pe de-o parte că, prin sentinţa nr. 183 din 09 iunie 2011, pronunţată în dosarul nr. 415/36/2011 a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa, fiind admisă în parte, acţiunea formulată de reclamanţi, prin care au solicitat anularea încheierii VI 118 din 22 martie 2011, a Deciziei nr. 44/2010 şi a procesului verbal din 26 octombrie 2010.
In speţa de faţă, reclamanţii au solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 44/2010 a Camerei de Conturi Constanţa, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, aşa încât, raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa competentă să soluţioneze cererea de suspendare a executării actului este instanţa competentă să soluţioneze cererea pentru anularea actului, respectiv Curtea de Apel Constanţa.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că revine Curţii de apel competenţa de soluţionare a cauzei raportat şi la prevederile art. 227 din Hotărârea 130/2010, potrivit cărora, împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, care potrivit art. 228, este Curtea de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, dar şi faţă de dispoziţiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 din Legea nr. 554/2004 având în vedere că actul contestat respectiv încheierea este emisă de o autoritate publică centrală, respectiv Curtea de Conturi a României.
4.Regulatorul de competenţă
Sesizată asupra conflictului negativ de competenţă, ivit în condiţiile revăzute de art. 20 pct. 2 şi art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, pentru următoarele considerente:
Pentru a soluţiona conflictul negativ de competenţă, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie suspendarea Deciziei nr. 44 din 23 noiembrie 2010 emisă de pârâtă, sub aspectul măsurilor dispuse la pct. 1 şi pct. 2, până la soluţionarea cauzei de către instanţa de fond.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi art. 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M,.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin Decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
In raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este Decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
In concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului - Secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
In cazul in care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/ anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
In altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinţei civile nr. 112/ 2011 a Curţii de Apel Bacău prin care s-a admis excepţia de nelegalitate şi s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze.
Pentru motivele expuse, Înalta Curte va stabili că Tribunalul Constanţa, ca instanţă de contencios administrativ, este competent să se pronunţe în primă instanţă asupra cauzei privind pe reclamanţii Primăria Comunei Târguşor, Comuna Târguşor, prin primar, Consiliul Local Târguşor, Primarul Comunei Târguşor şi pe pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii Primăria Comunei Târguşor, Comuna Târguşor, prin primar, Consiliul Local Târguşor, Primarul Comunei Târguşor şi pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Constanta, în favoarea Tribunalului Constanta, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4864/2011. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 496/2011. Contencios → |
|---|
