ICCJ. Decizia nr. 4954/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința civilă nr. 4308 din 21 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât respingerea acțiunii formulată de reclamanta SC D.I.E. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a apreciat că cererea de suspendare a executării formulată în cauză, nu îndeplinește cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.
în acest sens, analizând înscrisurile depuse la dosar, instanța de fond a reținut că la societatea reclamantă s-a desfășurat o inspecție fiscală generală în urma căreia s-a încheiat Raportul de inspecție fiscală la data de 9 martie 2011, în baza acestuia fiind emisă de către A.N.A.F.-D.G.A.M.C.- Activitatea de Inspecție Fiscală, decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, din 10 martie 2011 prin care s-a stabilit obligația reclamantei de plată a următoarelor sume: 8.303 RON, impozit nerezidenți și 8.588 RON, accesorii aferente acestuia; 288.692 RON, TVA și 333.911 RON accesorii aferente acesteia și 133.019 RON, impozit pe profit și 104.274 RON accesorii aferente acestuia, în total o sumă de 867.787 RON.
Cu privire la condiția cazului bine justificat, se reține că reclamanta a invocat exclusiv aspecte ce vizează fondul cauzei și care pot fi analizate în cadrul acțiunii având ca obiect anularea deciziei de impunere, instanța care soluționează cererea de suspendare a executării neavând a se pronunța asupra legalității actului administrativ, ci asupra aparenței de legalitate a acestuia.
Cu aceste rezerve, a apreciat instanța de fond că la o examinare sumară a deciziei contestate sub aspectul stabilirii impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente, se poate constata că nu există indicii referitoare la un caz bine justificat prin raportare la dispozițiile art. 115 alin. (1) lit. i) din C. fisc.
De asemenea, instanța de fond a constatat că nici sub aspectul corectitudinii aplicării TVA la vânzarea unui imobil, nu este afectată prezumția de legalitate a deciziei, în condițiile în care, din documentele avute la dispoziție de organul de control, rezultă aspecte relevante din punct de vedere al aplicării dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. și dispozițiile pct. 37 alin. (1) lit. b) și 37 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc.
Referitor la criticile formulate cu privire la tratamentul aplicat avansurilor încasate, apreciază judecătorul fondului că nu poate fi reținut un caz bine justificat, având în vedere că din verificările efectuate a rezultat încasarea unor sume de către reclamantă pentru care nu a emis facturi, sume care au fost restituite ulterior prin cont bancar.
Nici susținerile referitoare la derularea contractelor de sponsorizare încheiate cu Primăria sectorului 5 nu au fost reținute pentru existența unui caz bine justificat, având în vedere destinația bunurilor acordate în natură pentru sponsorizare.
Cât privește iminența producerii unei pagube, astfel cum este aceasta definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, apreciază instanța de fond că prin probele administrate în cauză, o astfel de situație nu a fost dovedită.
Astfel, consideră instanța de fond, văzând cifra de afaceri ca și profitul net al societății reclamante, în intervalul 2007-2009, că, cuantumul ridicat al obligațiilor stabilite în sarcina reclamantei (867.787 RON) nu echivalează cu existența unei pagube iminente.
în raport cu situația financiară reflectată în datele contabile analizate, consideră instanța de fond că sunt lipsite de suport probator susținerile referitoare la perturbarea de o gravitate mărită a activității și posibilitatea intrării în faliment ca urmare a plății debitului de 867.787 RON, paguba la care se referă art. 14 din Legea nr. 554/2004 trebuind să constea într-o consecință a executării și nu în însăși executarea actului administrativ atacat.
Or, apreciază instanța de fond, în cauză nu a fost probată împrejurarea că executarea deciziei de impunere ar produce pentru reclamantă consecințe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care decizia ar fi ulterior anulată prin hotărâre judecătorească, acest tip de consecințe fiind singurul în măsură să justifice suspendarea executării.
2. Cererea de recurs
împotriva sentinței civile nr. 4308 din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta SC D.I.E. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 304 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele:
2.1. Printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., susține recurenta-reclamantă că hotărârea recurată nu este motivată în fapt și în drept în condițiile în care judecătorul fondului a procedat la copierea unor pasaje din susținerile părților fără a arăta în concret aspectele care i-au format convingerea în sensul respingerii cererii de suspendare.
Pe de altă parte, în opinia recurentei-reclamante, hotărârea pronunțată de instanța de fond conține considerente contradictoriii în condițiile în care judecătorul fondului deși arată că nu poate stabili dacă organul fiscal a calculat în mod corect sumele impuse prin decizia contestată totuși expune o serie de aprecieri legate de fondul problemei.
2.2. Printr-o altă critică, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., susține recurenta-reclamantă că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea greșită a dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, susține recurenta că în cauză îndeplinirea condiției cazului bine justificat a fost dovedită prin indicarea inconsecvenței de raționament a organelor fiscale în ceea ce privește caracterul nedeductibil al unor cheltuieli, dar și a modului defectuos în care în cuprinsul deciziei contestate au fost interpretate și aplicate mai multe dispoziții legale în materie fiscală.
în acest sens, este indicat modul în care organul fiscal a argumentat aplicarea TVA la vânzarea imobilului către SC A.F. SRL dar și modul defectuos de interpretare a ceea ce înseamnă caracterul umanitar, social sau comunitar al sponsorizărilor făcute de către societate, în raport cu dispozițiile Legii nr. 32/1994.
Mai arată recurenta că în mod greșit judecătorul fondului consideră că nu este îndeplinită condiția pagubei iminente prin raportare la valoarea cifrei de afaceri a societății, în condițiile în care acesta nu ține cont de situația financiară concretă a societății care, în perioada fiscală supusă controlului, a făcut investiții și nu a recuperate toate sumele datorate de către debitori, făcând, totodată; totodată, consideră recurenta-reclamantă că judecătorul fondului face o gravă confuzie între ceea ce înseamnă cifra de afaceri, venit net și suma efectivă existentă și intrată în societate.
3. Hotărârea instanței de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prev. de art. 304 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 3041din C. proc. civ., înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare.
3.1. înalta Curte, în primul rând, va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., în condițiile în care instanței de fond și-a motivat hotărârea pronunțată, prin raportare la situația de fapt reținută în urma aprecierii probatoriului administrat în cauză, fără a putea fi reținută lipsa motivării, în sensul art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.
Faptul că instanța de fond și-a însușit parte din susținerile părților litigante nu poate fi calificat drept lipsă de analiză sau raționament în justificarea hotărârii pronunțate cum în mod greșit susține recurentul.
De asemenea, nu pot fi primate nici criticile referitoare la existența unor argumente contradictorii, în sensul indicat prin cererea de recurs, în condițiile în care instanța de fond a analizat în aparență legalitatea actului administrativ-fiscal prin prisma motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată.
Antamarea unor aspecte legate de fondul cauzei prin hotărârea recurată a fost determinată de faptul că reclamanta și-a motivate cererea de suspendare prin invocarea unor aspecte legate de legalitatea actului administrative-fiscal contestat, la care instanța de fond a înțeles să se raporteze în aprecierea condițiilor impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
3.2. înalta Curte va respinge și criticile din recurs referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., constatând, fără a-și însuși argumentele referitoare la legalitatea mențiunilor înscrise în cuprinsul deciziei de impunere din 10 martie 2011, că în mod corect instanța de fond a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
înainte de a analiza în concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, înalta Curte, reamintește că în mod constant în jurisprudența sa a reținut că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași Lege.
Astfel, analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ-fiscal contestat și fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, așa încât consideră ca fiind neîntemeiate și criticile formulate de recurentă pe fondul cererii de suspendare.
în acest sens, înalta Curte reține că modul de stabilire a unor obligații fiscale suplimentare de plată, în sarcina recurentei-reclamante în urma controlului fiscal la care aceasta a fost supusă, în temeiul unor dispoziții legale, prin decizia de impunere din 10 martie 2011 nu oferă aparente indicii de nelegalitate, pentru a justifica reținerea cazului bine justificat în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Totodată, înalta Curte subliniază faptul că, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrative, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.
Prin urmare, înalta Curte nu va analiza susținerile recurentei-reclamante referitoare la modul de interpretare și de aplicare a unor dispoziții legale, indicate drept temei de drept al deciziei contestate, ca și cele referitoare la aprecierea raporturilor contractuale în baza cărora s-au stabilit obligațiile de plată contestate, acestea urmând a fi analizate doar cu ocazia analizei fondului actului și nu în procedura sumară de cercetare a actului administrative realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării.
Totodată, susținerea, înlăturată în mod corect de judecătorul fondului, referitoare la perturbarea de o gravitate mărită a activității și posibilitatea intrării în faliment ca urmare a plății debitului de 867.787 RON, nu este suficientă pentru a demonstra iminența producerii unei pagube, care ar trebui să constea într-o consecință a executării, iar nu în însăși executarea actului administrative atacat.
Altfel, s-ar ajunge la concluzia că cerința referitoare la iminența producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrative, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative, astfel cum aceasta este reglementată de Legea nr. 554/2004.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond era legală și temeinică și nu existau motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul s-a privit ca nefondat și în baza art. 312 din C. proc. civ., a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4951/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4950/2011. Contencios → |
|---|
