ICCJ. Decizia nr. 5125/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată, reclamantul A.C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, în principal constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 305 din 08 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, cu consecința repunerii părților în situația anterioară și, în subsidiar, anularea Deciziei nr. 305 din 08 ianuarie 2010, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, în ambele variante cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat).
Prin sentința civilă nr. 306/ CA din 29 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.C.I., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
- documentația care a stat la baza emiterii deciziei de sancționare relevă că cercetarea prealabilă s-a realizat asupra reclamantului A.C.I. pentru a se stabili dacă acesta se face vinovat de fapta prevăzută la art. 69, lit. b) din Legea nr. 293/2004, respectiv "neglijență și superficialitate manifestată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, a dispozițiilor legale sau a celor primite de la șefii ierarhici ori de la autoritățile anume abilitate de lege", iar trimiterea la dispozițiile art. 207 din O.U.G. nr. 34/2006 s-a realizat pentru a individualiza în ce a constat reținerea caracterului neglijent și superficial în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu;
- reclamantul a fost cercetat disciplinar și sancționat pentru fapta prevăzută de art. 69, lit. b din Legea nr. 293/2004, faptă analizată prin raportare la dispozițiile legale privind procedura de derulare a achizițiilor publice, astfel că trimiterile la normele cuprinse în H.G. nr. 925/2006 și O.U.G. nr. 34/2006 au avut rolul de a circumstanția fapta în funcție de atribuțiile de serviciu dispuse pentru realizarea procedurii de achiziție publică inițiată de Administrația Națională a Penitenciarelor - Penitenciarul Poarta Albă, județul Constanța;
- în aceste condiții, a concluzionat prima instanță că este nefondată susținerea reclamantului privind cercetarea sa prealabilă pentru o faptă și sancționarea pentru două fapte, aspecte care nu se confirmă din analiza documentației ce a stat la baza emiterii Deciziei nr. 305 din 08 ianuarie 2010, decizie legală sub aspectul verificat anterior.
Referitor la criticile aduse de reclamant pe fondul deciziei de sancționare, instanța de fond a reținut următoarele:
- în calitate de șef al serviciului logistic din cadrul Penitenciarului Poarta Albă reclamantul a fost numit președinte al comisiei de evaluare în procedura de achiziție publică având ca obiect " atribuirea contractului pentru R.K. modernizare centrală termică".
- potrivit dispozițiilor art. 72 din H.G. nr. 925/2004, "autoritatea contractantă va numi o persoană responsabilă cu aplicarea procedurii de atribuire, persoană care devine, totodată, și președintele comisiei de evaluare", iar în virtutea acestei dispoziții legale reclamantul, ca persoană responsabilă cu aplicarea procedurii de achiziție publică, a fost sancționat pentru neglijență și superficialitate în îndeplinirea acestor atribuții conferite președintelui comisiei de evaluare, acesta fiind cel care realizează dialogul dintre autoritatea contractantă și ofertanții care participă la licitația publică.
în final, a reținut instanța de fond că susținerea reclamantului potrivit căreia, deși numit președinte al comisiei de evaluare, nu a fost desemnat a avea și responsabilitatea aplicării procedurii, fiind doar membru cu drept de vot în comisie, este neîntemeiată, în condițiile în care textul de lege este fără echivoc, arătând că în toate situațiile cel care devine președinte al comisiei de evaluare este persoana responsabilă cu aplicarea procedurii.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A.C.I., considerând-o ca fiind netemeinică și nelegală, invocând ca temei legal dispozițiile art. 299 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea căii de atac s-au adus, în esență, următoarele critici sentinței recurate:
- instanța de fond nu a apreciat corect asupra sancțiunii nulității absolute a deciziei de sancționare, făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 267 alin. (1) C. muncii, din perspectiva faptului că este evident că intimata-pârâtă nu a apreciat că fapta de neglijență și superficialitate în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu prevăzute de art. 69 lit. b) din Legea nr. 293/2004 include pe de o parte fapta de a nu cere clarificări potrivit art. 78 din H.G. nr. 925/2004 și, pe de altă parte, efectuarea defectuoasă a procedurii de comunicare, aspect ce rezultă din cuprinsul deciziei;
- în mod greșit s-a apreciat că îi este imputabilă fapta de a nu cere clarificări participanților la procedură în legătură cu experiența similară, dat fiind faptul că această obligație revenea întregii comisii de evaluare și nu președintelui acestei comisii.
S-a susținut în acest sens că prima instanță a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 72 din H.G. nr. 925/2006, întrucât, deși a fost desemnat președinte al comisiei de evaluare, reclamantul nu a fost numit și persoană responsabilă cu aplicarea procedurii de atribuire, fiind doar membru al acestei comisii, votând cu privire la aspectele soluționate de comisie.
S-a mai arătat în motivele de recurs că dispozițiile art. 78 din H.G. nr. 925/2006 nu erau aplicabile la momentul la care oferta SC C. SRL a fost declarată inacceptabilă în condițiile art. 36 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 925/2006 și că acest text legal devenea aplicabil cu privire la ofertele declarate admisibile și care participau efectiv la procesul de evaluare, unde comisia poate decide care sunt, de această dată, ofertele conforme și cele neconforme.
Recurentul-reclamant a adus critici sentinței recurate și sub aspectul că instanța de fond nu a expus considerentele pentru care s-a reținut în sarcina sa și fapta de nerespectare a procedurii de comunicare.
în opinia recurentului-reclamant, obligația comunicărilor reglementate de art. 206 și următoarele din O.U.G. nr. 34/2006 incumba autorității contractante și nu comisiei de evaluare sau președintelui acesteia, întrucât în urma declarării ofertei câștigătoare în procedura de licitație publică, comisia și președintele își încetează activitatea.
Prin Decizia nr. 3841 din 30 iunie 2011, înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de A.C.I. împotriva sentinței civile nr. 306/ CA din 20 august 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, faptul că sunt nefondate criticile privind aprecierea greșită a primei instanțe asupra sancțiunii nulității absolute a deciziei de sancționare nr. 305/2010.
Astfel, instanța de recurs a reținut că temeiul legal al Deciziei de sancționare nr. 305/2010 îl constituie dispozițiile speciale ale Legii nr. 293/2004 (r1) privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, coroborate cu cele ale Ordinului Ministrului Justiției nr. 2856/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind modul de aprobare, constituire, organizare și desfășurare a activităților comisiilor de disciplină din A.N.P. și unitățile subordonate.
S-a mai reținut că în mod corect instanța de fond a reținut că trimiterile la dispozițiile H.G. nr. 925/2006 și O.U.G. nr. 34/2006 au avut rolul de a circumstanția faptele în funcție de atribuțiile de serviciu ce îi reveneau reclamantului pentru realizarea procedurii de achiziție publică inițiată de autoritatea pârâtă.
S-a apreciat că abaterea disciplinară prevăzută de art. 69 lit. b) din Legea nr. 293/2004 cuprinde toate faptele de neglijență și superficialitate manifestate în îndeplinirea atribuțiilor conferite și nu fapte singulare și că, în concluzie, faptele reținute în cauză se circumscriu abaterii disciplinare prevăzute de textul legal susmenționat, aplicându-li-se același temei legal.
Instanța a apreciat că sunt, de asemenea, nefondate criticile referitoare la greșita apreciere a instanței de fond asupra abaterii disciplinare constând în nerespectarea procedurii comunicărilor ce se impuneau în cadrul procedurii de achiziție publică derulată de autoritatea publică pârâtă.
Astfel, s-a reținut că instanța de fond a analizat într-adevăr abaterea disciplinară reținută în sarcina recurentului-reclamant în ansamblu, însă considerentele acesteia au putut fi dezvoltate de instanța de recurs, astfel că nu se putea reține lipsa motivării, invocată prin criticile formulate.
Instanța de recurs a apreciat că, deoarece recurentul-reclamant a fost persoana responsabilă cu aplicarea procedurii, în toate etapele acesteia, etapa informării candidaților și ofertanților făcând parte din procedură, în mod corect prin decizia de sancționare s-a reținut că neîndeplinirea obligațiilor ce erau specifice acestei etape constituie abatere disciplinară în sensul art. 69 lit. b) din Legea nr. 293/2004.
Față de toate considerentele expuse, înalta Curte, a apreciat că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
împotriva acestei Decizii a formulat contestație în anulare recurentul A.C.I., întemeiată pe dispozițiile art. 317 și urm. C. proc. civ., solicitând:
- admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate, rejudecarea recursului și admiterea acestuia;
- modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii contestației astfel cum a fost formulată, respectiv în principal constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 305 din 08 ianuarie 2010 emisă de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, iar în subsidiar anularea Deciziei nr. 305 din 08 ianuarie 2010, cu consecința repunerii părților în situația anterioară; în ambele cazuri cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat).
Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, înalta Curte, constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă.
Pentru a ajunge la această soluție, înalta Curte, a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
în conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: "Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: "contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.
în orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
în esență, o atare omisiune nu poate fi reținută, întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentului și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 3041C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.
Față de cele ce preced, instanța apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, întrucât motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, acesta invocând aspecte ce țin de fondul cauzei.
în consecință, pentru considerentele arătate, înalta Curte, a respins contestația în anulare, ca inadmisibilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5137/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5124/2011. Contencios → |
|---|
