ICCJ. Decizia nr. 5140/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Soluția instanței de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta SC I. SA Ploiești a solicitat 1. anularea Deciziei nr. 319 din 15 aprilie 2010 emisă de pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești, Serviciul Public Finanțe Locale și admiterea contestației/plângerii formulate de aceasta împotriva unei părți a Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pentru anul 2010. Declarației fiscale emise de Consiliul Local al Municipiului Ploiești, Serviciul Public Finanțe Locale, înregistrată la organul fiscal nr. 164667 din 09 martie 2010, respectiv partea privind nr. crt./poziția 11 referitoare la impozitarea cu 7% a clădirii proprietatea SC I. SA Ploiești, situată în Ploiești, Jud. Prahova, 2 anularea/modificarea în parte a Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pentru anul 2010. Declarației fiscale emise de Consiliul Local al Municipiului Ploiești, Serviciului Public Finanțe Locale înregistrată la organul fiscal sub nr. 164667 din 09 martie 2010, respectiv anularea/modificarea nr. crt./poziției 11, în sensul stabilirii cotei de impozitare de 1,5% pentru clădirea situată în Ploiești, proprietatea SC I. SA Ploiești, cu destinație sediu social, respectiv stabilirea impozitului pentru anul 2010 la suma de 123.904 lei.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia de impunere pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri, în cazul contribuabililor persoane juridice pentru anul 2010, emisă de Consiliul Local al Municipiului Ploiești, Serviciul Public Finanțe Locale și înregistrată la organul fiscal la nr. 164667 din 09 martie 2010, s-a stabilit pentru clădirea menționată la nr. crt./poziția 11, respectiv clădirea situată în Ploiești, județul Prahova, clădire cu destinația de sediu social, impozitul de 7% aplicat la valoarea de 8.260.277,12 lei, respectiv impozitul total aferent anului 2010 în valoare de 578.219 lei. Valoarea totală a Deciziei de impunere sus-menționată este de 687.789 lei, valoare ce reprezintă impozitul/taxa pe anul 2010 pentru toate clădirile proprietatea SC I. SA Ploiești situate în Ploiești.
Reclamanta a mai susținut că impozitul de 7% stabilit pentru clădirea menționată la nr. crt./poziția 11 din Decizia de impunere nr. 164667 din 09 martie 2010 este stabilit greșit, cu încălcarea Legii nr. 571/2003 și a H.G. nr. 44/2004, aspecte ce conduc la vătămarea drepturilor și intereselor SC I. SA Ploiești, cu repercusiuni grave asupra situației economico-financiare, așa cum s-a precizat mai sus.
De asemenea, a considerat reclamanta că în mod eronat, organul fiscal a încadrat imobilul/clădirea în cauza situată în Ploiești, ca făcând obiectul dispozițiilor punctului 55, litera "e" din H.G. nr. 44/2004, aplicând cota majorată de impozitare de 7%, ignorând faptul că, dispozițiile punctului 55, litera e) din H.G. nr. 44/2004 se aplică la clădiri a căror valoare nu a fost recuperată integral pe calea amortizării ( punct 55, litera d) din H.G. nr. 44/2004) dar la care nu a fost efectuată reevaluarea nici pe calea metodei standard și nici prin efectuarea de lucrări de modernizare.
A mai precizat reclamanta, referitor la clădirea situată în Ploiești, strada Democrației, județul Prahova, proprietatea SC I. SA Ploiești, că aceasta se încadrează în prevederile punctului 55, litera d) din H.G. nr. 44/2004, în sensul că la această clădire valoarea nu a fost recuperată integral pe calea amortizării, dar s-au efectuat și lucrări de modernizare.
Prin sentința civilă nr. 2 din 10 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC I. SA Ploiești ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
La data stabilirii cotei de impozitare pentru anul 2010, clădirea în discuție era neevaluată conform prevederilor legale în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, era neamortizată integral și modernizată, aceasta mărindu-și valoarea prin modernizare, rămânând însă valoarea inițială.
în această situație s-a apreciat că stabilirea cotei de impozitare se încadrează în prevederile pct. 55 alin. (2) lit. d) și e) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii rezultate din însumarea valorii de inventar a clădirii și a valorii lucrărilor de modernizare, între 5% și 10 %.
Astfel s-a apreciat că în cauză se aplică cota majorată de 7% deoarece clădirea este nereevaluată și neamortizată, iar prin modernizare s-a mărit valoarea.
A concluzionat Curtea, că în cauză nu se aplică prevederile pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004, respectiv cota de impozit de 1,5 %, acest text de lege referindu-se strict la clădiri reevaluate conform prevederilor legale în ultimii 3 ani anteriori anului de referință, la care s-au efectuat lucrări de modernizare, construcție sau extindere.
Or, în cazul de față, ultima reevaluare s-a făcut în anul 1998.
2. Calea de atac exercitată.
împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamanta SC I. SA Ploiești care a invocat ca temei dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9, cu raportare la art. 3041C. proc. civ., susținând, în ansamblu, următoarele critici:
Instanța de fond, în mod greșit, în motivarea soluției date, a apreciat că, la clădirea în litigiu - sediul social al reclamantei SC I. SA se aplică procentul/cota de impozitare de 7% pe considerentul că, această clădire este nereevaluată și neamortizată, iar prin modernizare s-a mărit valoarea.
Interpretând și aplicând greșit punctul 55 lit. a), b), d), și e) din H.G. nr. 44/2004 pentru executarea prevederilor art. 253 alin. (6) din C. fisc., instanța de fond a considerat că stabilirea cotei de impozitare pentru clădirea în litigiu se încadrează în prevederile pct. 55 (alin. (2) care nu există) lit. d) și e) din H.G. nr. 44/2004, prin aplicarea cotei de 7% asupra valorii rezultate din însumarea valorii de inventar a clădirii și a valorii lucrărilor de modernizare.
în mod greșit, instanța de fond nu a admis cererea reclamantei în ceea ce privește efectuarea unei alte expertize fiscal-contabile, cu același obiectiv, dar de către alt expert.
3. Soluția instanței de recurs.
Recursul este neîntemeiat și va fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
în urma verificării situației fiscale a SC I. SA Ploiești, Serviciul Public Finanțe Locale a constatat că pentru anul fiscal 2010, recurenta-reclamantă datorează impozit în sumă de 578.219 lei pentru imobilul situat în Ploiești. în acest sens s-a procedat la emiterea Deciziei de impunere nr. 164667 din 09 martie 2010.
în ceea ce privește modalitatea de calcul avută în vedere de organele fiscale la stabilirea impozitului aferent clădirii în litigiu, se apreciază a fi menționate următoarele aspecte.
Urmare a lucrărilor efectuate de societatea recurentă în baza Autorizației de desființare nr. 89/2002, Autorizațiilor de construire nr. 718/2002, nr. 473/2006 și nr. 706/2009, precum și a Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 104 din 24 septembrie 2009, situația fiscală a acesteia a fost modificată.
Astfel, la clădirea situată în Ploiești, sediu au fost efectuate lucrări pentru desființarea parțială a construcției existente, precum și lucrări pentru consolidare, extindere și supraetajare, impozitul pe clădiri fiind stabilit prin aplicarea cotei majorate de impozitare prevăzută de art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. asupra valorii de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea recurentei-reclamante.
După modernizare, clădirea în discuție, are o valoare totală compusă din valoarea de inventar a clădirii înregistrată în evidența contabilă, neactualizată și neamortizată integral plus valoarea lucrărilor de modernizare.
După modernizare, sediul devine clădire neamortizată integral intrând sub incidența dispozițiilor pct. 55 lit. d) și e) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a C. fisc.
Astfel, potrivit pct. 55 alin. (2) lit. d) și e) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.: "în cazul clădirii a cărei valoare nu a fost recuperată integral pe calea amortizării și la care s-au efectuat lucrări de modernizare, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 53, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care se înregistrează în contabilitate reevaluarea în urma lucrărilor de modernizare; pentru clădirea prevăzută la lit. d) data la care nu a fost efectuată reevaluarea în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii rezultate din însumarea valorii de inventar a clădirii și a valorii lucrărilor de modernizare".
Or, trebuie subliniat faptul că în prezentul litigiu SC I. SA nu a procedat la reevaluarea clădirii situată în Ploiești, ultima reevaluare a acesteia fiind înregistrată în contabilitatea societății recurente în anul 1998.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 122 (1) din Ordinul M.F. nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene reevaluarea imobilizărilor corporale se face la valoarea justă de la data bilanțului. Valoarea justă se determină pe baza unor evaluări efectuate, de regulă, de profesioniști calificați în evaluare, membri ai unui organism profesional în domeniu, recunoscut național și internațional.
Față de cele anterior menționate, rezultă cu putere de evidență că amenajările/modernizările efectuate de către SC I. SA Ploiești clădirii situată în Ploiești, nu pot fi considerate reevaluări, acestea reprezentând în realitate lucrări pentru consolidare, extindere și supraetajare, lucrări care au avut ca rezultat numai majorarea valorii impozabile.
Prin urmare, în mod corect Curtea de Apel Ploiești, a concluzionat că lucrările de modernizare nu pot fi considerate reevaluări de construcții în sensul legii, că SC I. SA Ploiești nu a realizat o reevaluare legală și o înregistrare în contabilitate a valorii acesteia, prin evidențierea costurilor investiției alături de valoarea inițială a clădirii.
Temeiul de drept invocat de recurenta-reclamantă, respectiv dispozițiile art. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fisc. prevăd imperativ obligația reevaluării imobilului, iar în cazul celor neevaluate cota de impozitare este între 5 % și 10 %.
Referitor la susținerea recurentei în sensul că la pct. 55 lit. b) se arată că sunt considerate ca fiind reevaluate și clădirile la care s-au efectuat lucrări de reconstituire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere cu aprobarea Consiliului de Administrație nu pot fi luate în considerare.
Astfel, din conținutul prevederilor art. 253 alin. (5) din C. fisc. rezultă că reevaluarea unei clădiri trebuie efectuată conform reglementărilor legale contabile, valoarea impozabilă a clădirii fiind valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.
Or, "reglementările contabile" la care se referă în mod expres art. 253 alin. (5) din C. fisc., sunt prevederile H.G. nr. 403/2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, H.G. nr. 424/2001 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, precum și Normele privind reevaluarea imobilizărilor corporale, cât și O.M.F.P. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în vigoare în perioada supusă controlului organelor fiscale.
Din interpretarea acestor reglementări rezultă că reevaluarea se realizează pe baza unei proceduri speciale, de către o comisie de reevaluare, formată din specialiști, operațiunea de reevaluare materializându-se într-un raport de evaluare, pe baza căruia se fac înregistrările în evidența contabilă.
Astfel fiind, rezultă că operațiunea de reevaluare poate fi dovedită exclusiv prin documentul prevăzut de reglementările contabile și anume, prin raportul de evaluare pe baza căruia s-au făcut înregistrările în evidența contabilă, neputând fi dedusă, prin echivalare, din alte operațiuni.
Deci, cum în cauză reevaluarea clădirii în litigiu nu a fost realizată, rezultă că organele fiscale au calculat în mod legal obligațiile fiscale suplimentare în sarcina societății comerciale recurente, făcând aplicarea prevederilor art. 253 alin. (6) din C. fisc. și, respectiv, dispozițiile pct. 55 lit. d) și e) din Normele de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Astfel, potrivit art. 253 alin. (5) și (6) din C. fisc., "în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local. între 5% și 10%.", care se completează cu dispozițiile art. 55 lit. d) și e) din Norme, care au fost citate mai sus.
în concluzie, pentru considerentele de mai sus, recursul este neîntemeiat, soluția instanței de fond fiind temeinică și legală, a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5147/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5141/2011. contencios → |
|---|
