ICCJ. Decizia nr. 5152/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5152/2011
Dosar nr.8376/2/2010
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond, ce formează obiectul recursului
Prin sentinţa nr. 623 din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, reţinând că art. 34 alin. (2) din Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nr. 330/2009 - lege specială - lasă la aprecierea angajatului opţiunea de a urma procedura administrativă prealabilă;
- a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul T.I., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, având ca obiect obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului şi la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflaţia, până la data plăţii efective.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul invocă, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituţionale a măsurii de restrângere a exerciţiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituţie, iar, pe de altă parte, neconcordanţa între anumite acte internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, solicitând să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, reglementărilor internaţionale mai favorabile, în principal, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului împreună cu jurisprudenţa CEDO, precum şi art. 17, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului şi art. 1 pct. 2 şi 4 şi art. 4 din Carta Socială Europeană.
În ceea ce priveşte conformitatea normei interne cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu Carta Socială Europeană, Curtea a constatat că cele două documente internaţionale nu au valoare normativă şi nu pot fi invocate decât ca documente ce ajută la interpretarea dispoziţiilor constituţionale.
S-a mai reţinut că nu poate fi inclusă în noţiunea de drept de proprietate, salariul viitor al unei persoane întrucât acesta nu este un drept câştigat. Statul are dreptul ca, în raport de situaţia economică de la un moment dat să dispună, pentru viitor, cu privire la salariile persoanelor plătite de la bugetul de stat fără că prin această măsură să se aducă atingere unui drept câştigat.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel, a declarat recurs reclamantul T.I., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant critică sentinţa atacată pentru aspecte nereţinute de către instanţa de fond.
Se susţine că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu a fost privat de dreptul de folosinţă al bunului său reprezentat de procentul de 25% din salariu, întrucât măsura de reducere a salariului reprezintă o expropriere formală, atâta timp cât nu este amânată plata sumei respective, ci aceasta nu va mai fi plătită niciodată.
Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. În motivarea încălcării dispoziţiilor citate, se arată că salariul reprezintă un bun în sensul dispoziţiilor menţionate, aşa cum a reţinut CEDO în cauza Mureşan împotriva României, Hotărârea din 15 iunie 2010, că există o ingerinţă a autorităţii publice constând în privarea de 25% din salariu şi că, întrucât Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate, reprezintă o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile din Convenţie.
Mai susţine recurentul-reclamant că, prin măsura de reducere a salariului cu 25%, este obligat să presteze activitate fără a fi remunerat, fapt interzis de Convenţia nr. 29/1930 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind munca forţată sau obligatorie, ratificată de prin Decretul nr. 213/1957 şi de Convenţia nr. 105/1997 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind abolirea muncii forţate, ratificată prin Legea nr. 140/1998.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, precum şi în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
În esenţă, prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond, în mod greşit a apreciat că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin Legea nr. 118/2010 nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, invocând, sub acest aspect, şi numai în faţa instanţei de recurs nerespectarea interdicţiei referitoare la munca forţată statuată în Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificate de România.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a realizat, prin prisma jurisprudenţei CEDO, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, în mod corect instanţa a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noţiunii de „interes patrimonial", în sensul autonom al noţiunii consacrate de art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, conform căruia:
„Art. 1. - Protecţia proprietăţii
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
Totodată, este adevărat că, potrivit jurisprudenţei CEDO, atât cea invocată de recurent - cauza Gasus Dosier-und Fördertechrdk GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 55 -, cât şi în jurisprudenţa mai recentă reprezentată de hotărâri pronunţate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza Popescu şi Toader împotriva României, Hotărârea din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of. nr. 618/22.08.2008):
„[...] art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alineat şi care îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuşi de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special, James şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29 - 30, § 37, care reiterează în parte principiile enunţate de Curte în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea şi Broniozvski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, § 134, CEDO 2004-V, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, § 157, CEDO 2006-]".
Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerinţă a statului în privinţa interesului patrimonial al reclamantului de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Pentru ca această ingerinţă să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.
În cauză, ingerinţa este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Totodată, ingerinţa ce decurge din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 urmăreşte un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situaţia de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Cu privire la raportul de proporţionalitate, Înalta Curte reţine că există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) şi scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) şi că există un echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului (aceeaşi fiind şi opinia exprimată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1155/2011 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).
În acelaşi sens, în mod just, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că CEDO a reţinut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).
Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere şi cele reţinute de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile. [...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio şi alţii împotriva Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudenţa sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietăţii".
Criticile din recurs referitoare la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a adoptării şi aplicării Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor statuate cu privire la abolirea muncii forţate prin Convenţia nr. 29/1930 şi Convenţia nr. 105/1997 ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificate de România, sunt lipsite de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se circumscrie noţiunii de „muncă forţată sau obligatorie", în sensul de „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie" (art. 2 pct. 1 din Convenţia nr. 29/1930).
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de T.I. împotriva sentinţei nr. 623 din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
← ICCJ. Decizia nr. 5122/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5176/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
---|