ICCJ. Decizia nr. 5276/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5276/2011
Dosar nr. 5330/1/2011
Şedinţa publică de la 9 noiembrie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, reclamanta SC A.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A.D.S. şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale obligarea pârâtei A.D.S. la încheierea cu reclamanta a contractului de concesiune asupra suprafeţei de 15 ha din categoria luciu de apă, din bazinul acvatic al lacului S., zona P.M., Constanţa sub sancţiunea unei penalităţi de 1.000 RON/zi de la data refuzului nejustificat până la încheierea efectivă a contractului.
Prin sentinţa nr. 116/CA din 26 martie 2010 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată şi a obligat pârâta să încheie în condiţiile legii, în favoarea reclamantei, prin metoda atribuirii directe, contractul de concesiune pentru suprafaţa de 15 ha luciu de apă, suprafaţă delimitată şi identificată în documentaţia cadastrală.
Prin decizia nr. 2555 din 5 mai 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile formulate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi A.N.P.A., a casat sentinţa recurată şi a respins acţiunea introdusă de SC A.C. SA, ca fiind formulată împotriva unor autorităţi publice fără calitate procesuală pasivă; totodată a respins, ca nefondat recursul declarat de SC A.C. SA.
2. Motivele şi temeiul juridic al contestaţiei în anulare promovată.
Împotriva deciziei nr. 2555 din 5 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat, la data de 27 iunie 2011, contestaţie în anulare contestatoarea SC A.C. SA, prin care a solicitat anularea deciziei contestate cu consecinţa rejudecării cauzei în recurs, şi dispunerea în principal, la obligarea persoanelor competente să încheie contractul de concesiune asupra suprafeţei de 15 ha de teren cu destinaţie agricolă din categoria luciu de apă din bazinul acvatic al lacului S., zona P.M., Constanţa, sub sancţiunea unei penalităţi de 1000 RON/zi de la data refuzului nejustificat şi până la încheierea efectivă a contractului iar în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la fond.
În susţinerea căii extraordinare de atac promovate contestatoarea arată, în esenţă, că admiterea recursului pe lipsa calităţii procesual pasive, astfel cum a fost aceasta determinată de către prima instanţă, este o soluţie eronată şi se constituie într-o sancţiune nejustificată la adresa sa, în condiţiile în care atât anterior sesizării instanţei de fond cât şi pe parcursul derulării procedurii judiciare în faţa acesteia, a făcut numeroase demersuri pentru încheierea contractului în condiţiile legii cu autoritatea publică competentă.
Din acest punct de vedere consideră contestatoarea că erorile comise de către instanţa de recurs sunt vădite, neputând fi remediate pe altă cale decât cea a contestaţiei în anulare.
Totodată, mai arată contestatoarea că instanţa de recurs îşi motivează eronat soluţia în principal pe apariţia Legii nr. 42/2010, în baza căreia reţine că a avut loc o nouă transmisiune a calităţii procesual pasive către Consiliile Locale, care au primit în administrare de la Administraţia Naţională Apele Române, părţi din cuveta lacului Siutghiol.
În acest sens, se susţine că, chiar dacă s-ar admite că Legea nr. 42/2010 a produs efecte în ceea ce priveşte transmisia calităţii procesual pasive către Consiliile Locale, în speţă, ea a intrat în vigoare la data de 26 martie 2010, când instanţa de fond, după mai multe amânări de pronunţare succesive, a pronunţat sentinţa ulterior recurată, deci după închiderea dezbaterilor pe fondul cauzei când se mai putea pune în discuţie acest aspect.
Prin urmare, consideră contestatoarea că din punct de vedere procesual, instanţa de fond nu mai avea cum să constate noua transmisiune procesuală, ci însăşi instanţa de recurs, luând la cunoştinţă despre intervenţia acestei noi legi, avea obligaţia în virtutea art. 129 din C. proc. civ., să pună în discuţie acest aspect şi eventual să citeze în cauză Consiliile Locale amintite pentru a determina cui revine calitatea procesual pasivă, şi nu să facă aplicarea directă a Legii nr. 42/2010.
De asemenea, în opinia contestatoarei, instanţa de recurs nu putea să aprecieze în sensul că ar fi intervenit transmisiunea calităţii procesuale pasive de la A.N.P.A., aşa cum stabilite instanţa de fond, la Consiliile Locale riverane lacului S., întrucât între A.N.P.A. şi aceste consilii nu există nici o legătură juridică. Astfel, se arată faptul că Legea nr. 42/2010, aşa cum rezultă clar din conţinutul său are ca premiză faptul că statul ar fi dat lacul S. în administrarea Apele Române într-o primă fază, de abia apoi operand transmiterea către Consiliile locale, ori acest lucru nu era cert la momentul judecării recursului şi nici măcar în prezent.
În acest sens arată contestatoarea că, atâta vreme cât părţile au arătat că există pe rolul Tribunalului Bucureşti, există un litigiu în cadrul căruia se va stabili cui îi revine dreptul de administrare asupra lacului Siutghiol, aplicând fără nici o precauţie Legea nr. 42/2010 şi nesuspendând judecata recursului aşa cum părţile au solicitat în cauză, instanţa de recurs nu a făcut altceva decât să se substituie Tribunalului Bucureşti, statuând deja cine are dreptul de administrare a lacului, respective cine are calitate procesual pasivă.
În drept contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 din C. proc. civ. coroborat cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
3. Considerentele şi soluţia asupra contestaţiei în anulare
Contestaţia în anulare de faţă, urmează a fi respinsă ca nefondată, în raport de temeiul de drept reţinut şi faţă de motivele invocate de contestatoare, respective art. 318 teza I din C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează:
În primul rând, Înalta Curte reaminteşte că, contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ şi strict prevăzute de lege şi care nu presupune o rejudecare a recursului.
Potrivit art. 318 teza I din C. proc. civ., contestaţia în anulare specială este admisibilă numai dacă hotărârea instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.
Totodată, Înalta Curte reaminteşte că greşelile instanţei de recurs care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt şi nu greşeli de judecată, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, iar nu stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
În cauză, contestatorul consideră drept erori materiale faptul că instanţa de recurs, a soluţionat cauza pe excepţie prin raportare la dispoziţiile unei legi care a intrat în vigoare la data pronunţării hotărârii instanţei de fond, respective Legea nr. 42/2010; nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 129 din C. proc. civ., în sensul de a cita în cauză autorităţile publice titulare ale dreptului de administrare în virtutea noului act normative incident în cauză, respective Legea nr. 42/2010; a interpretat greşit dispoziţiile legale aplicate în cauză atunci când a apreciat asupra autorităţii publice titulară a dreptului de administrare al lacului S., şi implicit asupra calităţii procesuale pasive în cauza dedusă judecăţii; nu a procedat la suspendarea cauzei până la soluţionarea unui alt litigiu menit a clarifica problema titularului dreptului de administrare asupra lacului S.
Astfel, prin invocarea greşitei interpretări şi aplicări a Legii nr. 42/2010 raportului juridic dedus judecăţii, ca şi a modului în care instanţa de recurs şi-a exercitat rolul active în raport de respectivul act normativ, contestatoarea evocă de fapt greşeli de judecată în procedura de soluţionare a recursului şi nu greşeli materiale în sensul art. 318 din C. proc. civ., ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestaţiei în anulare, procedură în care nu poate fi examinată justeţea soluţiei contestate.
Pe de altă parte, împrejurarea că instanţa de recurs a dat eficienţă unor dispoziţii legale care au intrat în vigoare la data pronunţării instanţei de fond, şi nu a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea judecăţii recursului până la soluţionarea Dosarului nr. 31020/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, nu pot constitui, de asemenea, motive de contestaţie în anulare, atâta timp cât instanţa de recurs a făcut referire concretă la momentul intrării în vigoare a respectivelor dispoziţii legale şi a expus motivele în raport de care a respins cererea de suspendare prin încheierea de şedinţă din 31 martie 2011.
Înalta Curte, apreciază faţă de exigenţa textului de lege arătat, că, contestaţia în anulare de faţă nu poate fi primită, prin raportare la susţinerile referitoare la interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 42/2010, în raport de care a fost apreciat cadrul procesual în cauză, reţinând în acest sens că instanţa de recurs, nu s-a aflat într-o confuzie , în sensul art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ., nici cu privire la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 42/2010 şi nici cu privire la interpretarea şi aplicarea în cauză a respectivului act normative, ci a procedat, în raport de obiectul raportului juridic dedus judecăţii, de înscrisurile aflate la dosar, şi de dispoziţiile art. 1, art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 42/2010, la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a autorităţilor publice pârâte.
În consecinţă, constatând că în cauză nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată contestaţia în anulare, dedusă prezentei judecăţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC A.C. SA împotriva deciziei nr. 2555 din 5 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5275/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 5285/2011. Contencios. Conflict de... → |
|---|
