ICCJ. Decizia nr. 5381/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.5381/2011
Dosar nr. 2344/2/2010
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul C.V., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 5849 din 30 iunie 2009 emisă de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat în esenţă că Decizia atacată este nelegală, întrucât a stabilit un cuantum al despăgubirilor care nu reflectă valoarea reala a imobilului ce i-a fost naţionalizat.
Prin întâmpinare, pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile, iar la data de 03 septembrie 2010 a formulat cerere de chemare în garanţie a evaluatorului V.C., solicitând obligarea acestuia la repararea eventualului prejudiciu ce va fi cauzat Comisiei.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin sentinţa nr. 4842 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţi procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României şi A.N.R.P., respingând acţiunea formulată în contradictoriu cu aceştia ca atare şi a admis excepţia lipsei procedurii prealabile, respingând acţiunea formulată de reclamantul C.V., în contradictoriu cu pârâţii Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca inadmisibilă.
Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în garanţie a evaluatorului V.C., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sunt fondate, având în vedere că aceştia nu sunt titularii obligaţiei din raportul juridic dedus judecăţii, iar reclamantul nu a justificat abilitarea acestora de a sta în judecată.
In ceea ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile, prima instanţă a constatat că potrivit art. 19 din Legea 247/2010, Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu poate fi atacată direct la instanţa de contencios administrativ, fiind necesară parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, iar reclamantul nu a probat că s-ar fi adresat în prealabil Comisiei.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că fată de soluţia dată cererii principale, cererea de chemare în garanţie a expertului V.C. este neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul C.V., solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate invocate, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
In motivarea căii de atac, recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că pârâtul Guvernul României ar fi parte în dosar, întrucât acest pârât nu a fost chemat în judecat, figurând doar în cererea de chemare în judecată ca reprezentant al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care este singura autoritate abilitată să desemneze un evaluator şi să emită Decizia pentru acordarea despăgubirilor.
Referitor la plângerea prealabilă, recurentul a arătat că a înţeles să nu o formuleze, având în vedere că în Decizia Comisiei Centrale nr. 5849 din 30 iunie 2009 este precizat că Decizia poate fi atacată în condiţiile Legii nr. 554/2004 la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de apel în a cărei rază teritorială locuieşte.
Astfel fiind, recurentul-pârât solicită să se constate că a procedat în mod legal la contestarea Deciziei nr. 5849 din 30 iunie 2009, pe cale de consecinţă solicitând respingerea excepţiei lipsei procedurii prealabile.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ cu care reclamantul a învestit prima instanţă, rezidă în contestarea deciziei nr. 5849 din 30 iunie 2009, reprezentând titlu de despăgubire, emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu motivarea că suma stabilită prin această decizie nu reflectă valoarea reală a imobilului ce i-a fost naţionalizat.
Această decizie este, necontestat, un act administrativ individual.
Potrivit art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 modificată şi completată, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii nr. 554/2004, modificată şi completată.
Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, impune parcurgerea unei proceduri prealabile, anterioare formulării acţiunii în justiţie, conform art. 7 alin. (1), care prevede „ înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual, trebuie sa solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia", iar nerespectarea acestei proceduri prealabile este sancţionată cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Înalta Curte constată că, raportat la obiectul acţiunii, în mod corect şi în acord cu prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti a dat o dezlegare corectă prin admiterea excepţiei lipsei plângerii prealabile.
Potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 7 din Legea nr. 554/2004, procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contencios administrativ, a cărei neîndeplinire în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, atrage inadmisibilitatea acţiunii.
Consideraţiile recurentului privind greşita citare în cauză a pârâtului Guvernul României, sunt fără interes, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a indicat acest pârât printre părţile chemate în judecate şi, oricum, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât nu a avut nici un fel de înrâurire asupra soluţiei de admitere a excepţiei lipsei procedurii prealabile.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de C.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.V. împotriva sentinţei nr. 4842 din data de 30 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5378/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5388/2011. Contencios → |
|---|
