ICCJ. Decizia nr. 5395/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.5395/2011
Dosar nr. 7124/2/2010
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta C.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu, obligarea pârâtei la plata drepturilor de natură salarială reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător faptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază conform art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea 188/1999, actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu de 15 septembrie 2004 şi până la data de 12 noiembrie 2009, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de funcţionar public la Garda Naţională de Mediu - Comisariatul General, iar potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea 188/1999, pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Prin Sentinţa nr. 366 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamanta C.F., în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu - Comisariatul General, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că din interpretarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 188/199 coroborate cu dispoziţiile OUG 92/2004 şi a dispoziţiilor art. 3 din OG 6/2007, rezultă că acordarea drepturilor privind suplimentul postului şi suplimentul gradului presupune stabilirea unor criterii în conformitate cu care să se poată stabili modalitatea de acordare a acestor drepturi.
Concluzionând, instanţa de fond a constatat că, având în vedere Decizia nr. 820/2008 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanta C.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susţine în esenţă că soluţia instanţei de fond este greşită, întrucât drepturile solicitate au fost suspendate pentru perioada 2004 - 2006, prin OUG nr. 92/2004 şi OG nr. 2/2006, iar în prezent suspendarea dispusă prin actele menţionate şi-a încetat aplicabilitatea.
Mai susţine recurenta-reclamantă că soluţia instanţei de fond este greşită, întrucât drepturile solicitate reprezintă un drept de creanţă şi, prin urmare, un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că, potrivit art. 3 C. civ., iar judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede sau este lacunară.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din.
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă.
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Insă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare în perioada pentru care se solicită plata drepturilor nu a fost reglementat nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza recurentei şi a obliga pe pârâtă să acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi, prin urmare, nu se circumscriu noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei CEDO, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Curtea are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M.Of., Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Curtea nu poate primi susţinerile recurentei privind existenţa unei practici judiciare contrare, neavând relevanţă existenţa unei astfel de practici judiciare, în condiţiile în care nu există bază legală pentru calcularea şi acordarea celor două drepturi băneşti.
In consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.F. împotriva sentinţei nr. 366 din data de 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5394/2011. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 5397/2011. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
