ICCJ. Decizia nr. 5396/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul S.F., a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a salariului și la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății efective.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la 10 august 2010 a luat cunoștință că angajatorul, în mod unilateral, i-a diminuat salariul cu 25 %, măsură ce nu i-a fost comunicată de conducerea instituției pârâte deși salariul face parte din elementele actului de numire în funcție, conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor invocă excepția inadmisibilității cererii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, arătând că diminuarea temporară cu 25 % a salariilor brute ale angajaților săi s-a dispus prin Ordinul nr. 6669 din 20 iulie 2010, pentru perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Prin sentința nr. 575 din 28 ianuarie 2011, Curtea de Apel București a respins atât excepția inadmisibilității cererii, cât și cererea formulată de reclamantul S.F., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca nefondată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată, întrucât deși acțiunea reclamantei, prin care se urmărește revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a salariului, este îndreptată împotriva Ordinului nr. 6669 din 20 iulie 2010, totuși măsura diminuării temporare a salariului nu a fost luată prin act individual și care să fi fost comunicat angajatului-funcționar public, în această conjunctură neimpunându-se urmarea unei proceduri prealabile.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform căruia "cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%".
In aceste condiții, prima instanță a arătat că stabilirea neconcordanței între dispozițiile unei legi și Constituția țării intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, iar nu în competența instanțelor de drept comun, că partea reclamantă nu a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 118/2010, iar, pe de altă parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art. 1 - 8 și art. 10 - 17 din Lege sunt constituționale.
Având în vedere considerentele Deciziei nr. 872 din 25 iunie 2010 a Curții Constituționale, instanța de fond a constatat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.
Referitor la argumentul reclamantei privind încălcarea unor dispoziții din convențiile internaționale la care România este parte, prima instanță a mai constatat că exercitarea drepturilor invocate de către reclamantă poate face obiectul unor restricții sau limitări prescrise prin lege și care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul S.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs reclamantul a invocat greșita aplicare a legii în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii având ca obiect obligarea autorității pârâte la plata diferenței de 25% din salariul cuvenit, începând cu luna iulie 2010 până la data plății efective.
In motivele de recurs, recurentul arată că în mod greșit și nelegal instanța de fond nu a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 din protocolul nr. 1 al CEDO vizând respectarea proprietății asupra bunurilor, privarea de proprietate în anumite condiții și competența statului de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general.
Recurentul arată că în cauză măsura diminuării salariului său cu 50% este o măsură contrară prevederilor art. 1 din Protocol.
Aceasta deoarece reducerea salariului - bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol reprezintă o ingerință, excesivă care are ca efect privarea de o parte din salariu și care nu este proporțională deoarece Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri.
Se susține că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea funcționarilor publici, a justului echilibru ce trebuie prestat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Se mai arată că reducerea salariului cu 25% a adus atingere substanței dreptului de proprietate al oricărui funcționar public, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
La dosar intimata-pârâtă a formulat întâmpinare în care se solicită respingerea recursului ca nefondat.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport și cu dispozițiile art. 3041C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
In ceea ce privește respectarea și interpretarea normelor și deciziilor menționate, Curtea constată următoarele:
Actul administrativ prin care s-a luat măsura contestata și a cărui revocare s solicitată, este emis în temeiul și pentru punerea în executare a unor norme legal respectiv dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările ulterioare, ca prevăd următoarele:
"(1) Cuantumul brut al salariilor / soldelor / indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
(2) In situația în care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei."
La art. 16 alin. (1) din lege se arată că:
"(1) Prevederile art. 1-3, art. 5,art. 6 alin. (1), precum și cele ale art. 9 -14 se aplică până la 31 decembrie 2010."
..Angajații instituțiilor publice au un statut legal și nu contractual, care se realizează în conformitate cu dispozițiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare.
Totodată, drepturile salariale cuvenite angajaților instituțiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislația specifică acestei categorii.
Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă controlului Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010), la punctul 1 a constat că "dispozițiile art. 1 - 8 și cele ale art. 10 -17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale."
Prin Decizia nr. 1325 din 04 decembrie 2008, Curtea Constituțională, soluționând excepție de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea ș sancționarea tuturor formelor de discriminare, a reținut că Parlamentul și prin derogare legislativă în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul, au competența de a institui modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, instanțele judecătorești neavând o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiții potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, adică de a soluționa aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor subiective.
Măsurile dispuse prin Legea nr. 118/2010 și măsura contestată de reclamant, sunt în acord și cu dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât această diminuare temporară a avut loc în temeiul și în condițiile legii, nefiind încălcate dispozițiile convenției.
In cazul personalului plătit din fonduri publice ne aflăm în prezența unui contract de drept public sau de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este suplinită de legiuitor care stabilește prin lege nivelul salariilor.
Măsura contestată de recurentă, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza și în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate.
In acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
în considerentele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională se reține faptul că "diminuarea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizației /soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității naționale. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații mânu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața satului - precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea gravitatea fenomenului".
S-a concluzionat de Curtea Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.
In consecință Curtea apreciază că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport de legislația națională.
In ceea ce privește invocarea de către recurentă a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale acest motiv nu poate fi reținut, deoarece aceste dispoziții nu au fost încălcate de măsura contestată care este constituțională, iar pe de altă parte nu este disproporționată în raport cu scopul urmărit, fiind păstrat justul echilibru între interesul general al societății și protecția unui drept fundamental al omului.
Din perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O., în lumina jurisprudenței Curții C.E.D.O., se constata ca salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care întră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Diminuarea pentru o perioada determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri (privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor, fiind analizată de Curtea E.D.O. numai din unghiul primei norme cuprinse în art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. In acest context, Curtea E.D.O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigentele relative la interesul general și imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale al individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz și ceilalți c. Spaniei Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratata ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 ; Protocolului 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
Cauza Mureșanu contra României nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătoreasca prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). In acest caz "bun" în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe de alta parte, Curtea E.D.O. face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, paragraf nr.58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanța poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
In cauza de față trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporara (în limita a 25%, iar după 1 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituțională, Curtea E.D.O. a subliniat, în repetate rânduri, că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par. 23 si cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004: par. 45).
In concluzie, Curtea apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.
Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. a respins recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5485/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5385/2011. contencios → |
|---|
