ICCJ. Decizia nr. 5485/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curtea de Apel București reclamanții B.M., ș.a.,în contradictoriu cu pârâtul Procurorul Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, au solicitat anularea Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 emisă de pârât.
Hotărârea Curții de Apel
Prin sentința nr. 187 din 13 ianuarie 2010 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția lipsei de interes ca neîntemeiată și a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții B.M., ș.a., personal auxiliar de specialitate și conex din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism în contradictoriu cu pârâtul Procurorul Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că a fost anulată Decizia nr. 95 din 02 iulie 2009 emisă de procurorul șef al D.I.I.C.O.T.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Procurorul General s-a dispus începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 emis anterior.
Prin Ordinul nr. 526/2009 Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Procurorul General a dispus ca, începând cu data de 01 martie 2009 procurorii din Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale, judecătorii precum și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și parchetele de pe lângă curțile de apel, beneficiază de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizația de încadrare brută lunară.
Instanța de fond a constatat că, prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009, Procurorul General a dispus ordonatorilor de credite ca drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 și în viitor să se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Prin decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. s-a dispus suspendarea aplicării deciziei nr.45/5 martie 2009 a Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T. care transpunea în cadrul acestei direcții, Ordinul nr. 526/2009 al procurorului general sau cu alte cuvinte, transpunerea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009.
Instanța de primă jurisdicție a reținut că principiul legalității actelor administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege, impunând, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. S-a reținut că dispozițiile art. 60 alin. (4) din Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea prevăd că salarizarea personalului auxiliar de specialitate, a funcționarilor publici și a personalului contractual din cadrul instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul Ministerului Justiției, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri se stabilește prin lege specială.
Instanța de fond a constatat că decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale, întrucât s-a procedat la suspendarea plății sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de actele normative care reglementează statutul personalului auxiliar și conex din sistemul justiției.
Instanța de fond a reținut că actul administrativ contestat contravine și prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, întrucât a fost încălcat în mod evident principiul neretroactivității legii civile, în condițiile în care acesta a fost emis la data de 02 iulie 2009, iar suspendarea Deciziei nr. 45/2009 s-a dispus începând cu data de 01 iunie 2009.
Esențială în examinarea respectării principiului neretroactivității legii civile este data de la care a intervenit diminuarea drepturilor salariale, iar nu data scadenței plății acestora.
Instanța a constatat că au fost avute în vedere la emiterea actului administrativ contestat, astfel cum rezultă din preambulul acestuia, dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, potrivit cărora, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza conform procedurii prevăzute de acest act normativ.
Instanța constată că aceste prevederi legale nu pot fi invocate ca temei al suspendării plății sporului de 50%, întrucât ele reglementează plata sumelor prevăzute în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătorești și nu plata lunară a drepturilor salariale cuvenite personalului auxiliar și conex din sistemul justiției.
începând cu data de 01 martie 2009, plata sporului de 50%, dispusă prin Decizia nr. 45 din 05 martie 2009, a avut ca temei dispozițiile legale care reglementează acest spor, respectiv art. 47 din Legea nr. 50/1996.
în acest sens, se au în vedere considerentele Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în care s-a reținut inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și în art. IX alin. (2) din O.G. nr. 83/2000, ceea ce impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996.
în consecință, Curtea constată că obligația pârâtului de plată lunară a acestui spor este stabilită de prevederile legale menționate și nu prin hotărâri judecătorești, astfel încât O.U.G. nr. 71/2009 nu este incidență cu privire la drepturile salariale solicitate de reclamanți.
Un alt element de nelegalitate al actului administrativ contestat este reprezentat de faptul că măsura suspendării aplicării Deciziei nr. 45 din 05 martie 2009 a fost dispusă începând cu data de 01 iunie 2009, fără a se preciza momentul până la care aceasta operează și fără a se avea în vedere că este de esența instituției juridice a suspendării faptul că aceasta poate produce efecte juridice doar pe durată determinată.
3. Recursul declarat de Procurorul Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Prin motivele de recurs pârâtul critică sentința pronunțată în cauză pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 cu aplicarea art. 304l C. proc. civ.
In raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept.
Recurentul a arătat că instanța de fond nu a dispus comunicarea hotărârii pronunțate în cauză către pârât, fiind încălcate astfel principiile consacrate de dispozițiile art. 21 din Constituția României,art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, principii ce vizează dreptul la apărare, dreptul liberului acces la justiție, dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul la un recurs efectiv.
în temeiul art. 137 C. proc. civ. a fost invocată excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 emisă de procurorul șef al D.I.I.C.O.T.
Astfel, s-a arătat că actul administrativ atacat este un act administrativ normativ, care a fost anulat prin sentința nr. 196/CA din 19 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 922/35/2009, astfel încât efectele anulării actului atacat determină lipsirea reclamanților din cauza de față de interes în promovarea și susținerea acțiunii ce vizează anularea aceluiași act administrativ.
Recurentul a criticat soluția instanței de fond arătând că prin anularea actului atacat instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și personalului conex, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
S-a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că decizia contestată are caracter retroactiv, întrucât noțiunea de retroactivitate trebuie raportată la data de scadență a drepturilor bănești.
Decizia instanței de recurs
înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a acțiunii, invocată de recurent în temeiul art. 137 C. proc. civ., înalta Curte reține că această excepție este neîntemeiată.
înalta Curte reține că anularea actului administrativ arătat, după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de interes acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.
De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. l alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căruia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.106).
Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că în pofida anulării actului atacat prin hotărâri judecătorești, reclamanții justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării ordinului și deciziei ce formează obiectul litigiului.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.
înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului respectiv.
Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
In conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.
Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților, cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării actului administrativ atacat.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile formulate în sensul că, în mod greșit, Curtea de Apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență.
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile formulate în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Instanța de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătorești devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidența ordonanței de urgență numai hotărârile judecătorești prin care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.
Este necontestat caracterul retroactiv al actului atacat, atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților, aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
împrejurarea căpiata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face în iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al actului administrativ.
înalta Curte apreciază că prin emiterea actului atacat, cu nesocotirea principiului neretroactivității, se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților, cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie, a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecință, înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea principiului neretroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă, a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.
Susținerea recurenților în sensul că anularea actului este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii lui și nu poate fi validat de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
In consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5480/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5396/2011. Contencios → |
|---|
