ICCJ. Decizia nr. 5511/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5511/2011
Dosar nr. 8268/2/2010
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 23 septembrie 2010, reclamanta C.D. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, solicitând obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a salariului şi la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflaţia, până la data plăţii efective.
2.Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 133 din 14 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a cererii şi a fost respinsă cererea formulată de reclamanta C.D. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ A VĂMILOR, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.
In ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată, instanţa de fond a constatat că este neîntemeiată şi a respins-o ca atare, reţinându-se că în cazul dedus judecăţii se urmăreşte revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a salariului, diminuare dispusă prin Ordinul nr. 6669 din 20 iulie 2010, emis de vicepreşedintele A.N.A.F., în aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar, situaţie în care nu se impune urmarea unei proceduri prealabile.
Pe fondul cauzei, instanţa de primă jurisdicţie a constatat că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituţionale a măsurii de restrângere a exerciţiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituţie, iar, pe de altă parte, se invocă neconcordanţa între anumite acte internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile interne, solicitându-se să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, reglementărilor internaţionale mai favorabile. Sunt menţionate, în principal, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale împreună cu jurisprudenţa Curţii E.D.O., precum şi art. 17, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului şi art. 1 pct. 2 şi 4 şi art. 4 din Carta Socială Europeană.
Funcţionarii publici angajaţi în cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor sunt salarizaţi conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Instanţa de primă jurisdicţie a constatat că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform căreia "cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale OUG nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%".
Stabilirea neconcordanţei între dispoziţiile unei legi şi Constituţia ţării intră în atribuţiile exclusive ale Curţii Constituţionale, iar singura cale pentru constatarea neconstituţionalităţii măsurii de reducere a salariilor, dispusă prin lege, a reţinut instanţa de fond că ar fi invocarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituţională a decis că art. 1 - 8 şi art. 10-17 din Lege sunt constituţionale.
Prin Decizia nr. 872/2010 Curtea Constituţională a reţinut, în ceea ce priveşte diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art. 41 din Constituţie, că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin Legea nr. 118/2010 se încadrează în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: măsura este prevăzută prin lege, se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare şi este determinată de imperativul apărării securităţii naţionale - prin prisma aspectelor economice, financiare şi sociale care ar putea afecta însăşi fiinţa statului, datorită amplorii şi gravitaţii situaţiei de criză economică, măsura nu aduce atingere substanţei dreptului, având, de altfel, caracter temporar şi se aplică nediscriminatoriu.
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanţă, dreptul de proprietate, conţinând trei norme distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului alineat al art. 1, stabileşte principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiţii, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art. 1, recunoaşte statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. A doua şi a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
Din perspectiva art. 1 din primul Protocol adiţional la C.E.D.O., instanţa a constatat că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri (privări de proprietate) şi nici unei măsuri de reglementare a folosinţei bunurilor, fiind analizată de C.E.D.O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. In acest context, C.E.D.O. urmăreşte numai dacă justul echilibru între exigenţele relative la interesul general şi imperativele legate de protecţia drepturilor fundamentale ale individului a fost menţinut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz şi ceilalţi c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului 1.
Prin urmare, instanţa a constatat că, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăşi substanţei dreptului şi a analizat respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
Cauza Mureşanu contra României nu reprezintă un precedent pentru speţa de faţă, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obţinuse o hotărâre judecătorească prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu). In acest caz „bun" în sensul convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situaţia privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe de altă parte, instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că C.E.D.O. face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croaţiei, Hotărârea din 20.05.2010, paragraf nr.58). Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de faţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
In cauza de faţă trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuţie, aşa cum nu este în discuţie o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exerciţiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăţilor financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituţională.
C.E.D.O. a subliniat, în repetate rânduri, că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par. 23 şi cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 45).
In concluzie, Curtea apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
Cât priveşte dispoziţiile din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: art. 17 - orice persoană are dreptul la proprietate şi nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa; art. 23 pct. 3 - orice om care munceşte are dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure lui, precum şi familiei lui, o existenţă conformă cu demnitatea umană; art. 25 - orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare, instanţa a constatat că nu s-au adus argumente în sensul că drepturile fundamentale pe care le garantează, similare celor reglementate prin art. 41, art. 44, art. 47 din Constituţie, ar avea un conţinut mai favorabil decât reglementarea internă sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu, în condiţiile art. 53 din Constituţie.
Dispoziţiile relevante din Carta socială europeană revizuită, adoptată în 1996 şi ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, sunt art. 1 pct. 2 care prevăd angajamentul statelor în protecţia, de o manieră eficientă, a dreptului lucrătorului de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber întreprinsă şi art. 4 care reglementează dreptul la o salarizare echitabilă, pentru a cărui asigurare, statele se angajează, printre altele, să recunoască dreptul lucrătorilor la o salarizare suficientă, care să le asigure acestora, precum şi familiilor lor un nivel de trai decent.
Insă, conform art. G din partea a V-a a Cartei, exercitarea drepturilor enunţate poate face obiectul unor restricţii sau limitări prescrise prin lege şi care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
3. Recursul declarat de C.D.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta a criticat hotărârea atacată ca nelegală şi netemeinică, arătând că instanţa de fond în mod greşit a considerat că reclamanta nu a fost privată de dreptul de folosinţă al bunurilor sale.
A precizat că prin măsura dispusă de Guvernul României privind reducerea salariului cu procentul de 25% nu se are în vedere amânarea folosinţei bunului, respectiv a salariului, ci măsura vizează efectiv o expropriere formală, întrucât suma reţinută din salariu nu va mai fi plătită niciodată funcţionarilor publici.
Recurenta precizează că prin măsura de reducere a salariilor cu 25% funcţionarii publici sunt forţaţi să presteze activitate fără a fi remuneraţi, ceea ce echivalează cu munca forţată, fapt interzis prin convenţii internaţionale, ratificate de România.
S-a arătat că în practica CEDO s-a reţinut că dreptul de creanţă reprezintă un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o speranţă legitimă de a-1 vedea concretizat. Recurenta a precizat că în cauza Mureşanu împotriva României, CEDO s-a pronunţat în mod expres cu privire la faptul că salariul reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol.
Recurenta a arătat că reducerea salariului reclamantei cu 25% pe o perioadă de 6 luni şi imposibilitatea de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă o ingerinţă ce are ca efect privarea acesteia de bunul ei, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
S-a arătat că lipsa totală a despăgubirilor reprezintă o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate al reclamantei, drept care este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Recurenta a precizat că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea funcţionarilor publici, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general. Recurenta a apreciat că, procedându-se în acest fel, se aduce atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al oricărui funcţionar public, atingere care este incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Problema ce se impune a fi soluţionată, mai întâi de Înalta Curte, este aceea de a şti dacă un judecător se poate pronunţa cu privire la respectarea Convenţiei, ca efect al aplicării unei legi în cazul concret cu care este sesizat, după ce Curtea Constituţională a declarat deja că legea este constituţională.
De asemenea, Înalta Curte are în vedere că există o diferenţă fundamentală între abordarea Curţii Constituţionale şi cea a Curţii Europene.
Dacă Curtea Constituţională, conform propriei jurisprudenţe, verifică doar conformitatea legii cu Constituţia, nepronunţându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, CEDO, în principiu, nu verifica compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenţia, ci se pronunţă cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită situaţie de fapt.
Înalta Curte reţine că întotdeauna judecătorul român trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenţiei.
Înalta Curte are în vedere faptul că în temeiul Legii nr. 118/2010, s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaţilor din sectorul public, situaţie în care se regăseşte şi reclamanta.
De asemenea, prin nicio hotărâre judecătorească definitivă nu a fost recunoscut dreptul reclamantei la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010 pentru perioada iulie-decembrie 2010.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că reclamanta nu poate argumenta existenţa unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Înalta Curte a constatat, în primul rând, că ingerinţa era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi a urmărit un interes public, şi anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile şi veniturile statului, ce se confruntă cu o situaţie de criză economică.
Înalta Curte are în vedere aprecierea Curţii de la Strasbourg, conform căreia, dată fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, că autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a determina ceea ce reprezintă "interesul public".
In mecanismul de protecţie creat prin Convenţie, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunţe cu privire la existenţa unei probleme de interes general. In consecinţă, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca şi în alte domenii care extind garanţiile Convenţiei. Mai mult decât atât, noţiunea de "interes public" este, prin natura sa, extinsă. în mod special, Decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice şi sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfăşura o politică economică şi socială, Curtea trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele "interesului public" cu excepţia cazului în Decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn şi alţii c.Germaniei [M.C.], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, par. 91 şi cauza Zvolsky şi Zvolskă c. Republicii Cehe, nr. 46129/99, par. 67 in fine).
De asemenea, Înalta Curte reţine că o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un "echilibru just" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului. In mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit, prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa.
Or, din această perspectivă, întotdeauna CEDO, controlând respectarea acestei cerinţe, recunoaşte statului o largă marjă de apreciere în a alege modalităţile de punere în aplicare şi pentru a stabili dacă şi consecinţele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză, (cauza James şi alţii c. Regatului Unit, 21 februarie 1986) sau pentru a corecta erorile unei legi anterioare, în interes public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Regatului Unit, 23 octombrie 1997) respectă "echilibrul" între interesele concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
In considerarea principiilor stabilite în jurisprudenţa CEDO Înalta Curte a observat că, în această speţă, măsurile criticate de reclamantă nu au determinat-o să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, reţinându-se că statul român nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Înalta Curte are în vedere cele reţinute în expunerea de motive a legii criticate, conform evaluării Comisiei Europene, respectiv faptul că „activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial". „Din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie-10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de Euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4%" din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României şi-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţă bugetară anticipată".
In consecinţă, Înalta Curte are în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că „văzând că această ameninţare la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizaţiilor/soldelor cu 25%."
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Înalta Curte reţine considerentele formulate de Curtea Constituţională, care a reţinut că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat, astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 20 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava în sensul că a stabilit că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) C. muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, şi art. 7 din HG nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizaţiei de concediu de odihnă aferente anului şcolar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
În motivare, s-a arătat că. prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr.1l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanta nu era beneficiara unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internaţional anterior arătat.
Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie reglementează trei reguli de bază, şi anume: a) principiul respectării proprietăţii; b) privarea de proprietate în interes public şi condiţiile în care aceasta poate fi făcută; şi c) controlul folosinţei bunurilor.
Cu privire la prima regulă enunţată anterior trebuie analizat dacă la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanta era titulara unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul Convenţiei în ceea ce priveşte indemnizaţia cuvenită.
In urma analizării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu s-a identificat vreo cauză în care instanţa europeană să fi stabilit că "salariul" pentru o perioadă viitoare reprezintă un "bun".
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut faptul că Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privinţa salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariaţi vizaţi de acest act normativ după data de 3 iulie 2010 şi care, în mod evident, vor deveni exigibile după această dată, ştiut fiind faptul că drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului.
De altfel, în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii.
In hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele: "Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum [...]. O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre).
In hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în cauza Kechko c. Ucrainei, se precizează faptul că: "[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autorităţile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispoziţiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din hotărâre).
Totodată, Înalta Curte are în vedere că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenţiei, de a stabili politica economică şi socială a ţării (hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în cauza James şi alţii c. Marii Britanii).
De asemenea, "speranţa legitimă", invocată de reclamantă, a fost reţinută de aceeaşi Curte europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în special atunci când, în favoarea particularilor, a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanţă suficient de bine determinată împotriva statului, pentru a fi exigibilă (hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în cauza Mureşanu c. României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenţia Guvernului prin ordonanţe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea şi hotărârea nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunţată în cauza Străin şi alţii c. României; hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în cauza Păduraru c. României; hotărârea din 20 iulie 2006, pronunţată în cauza Radu c. României).
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanta ar avea un "bun" în sensul Convenţiei, se apreciază că ingerinţa statului asupra bunului acesteia este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
In analiza respectării regulii anterior amintite se reţine că, în astfel de cauze, ingerinţa statului nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în cauza Aizpurua Ortiz şi alţii c. Spaniei).
In jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu, constatând că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei (hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în cauza Wieczorek c. Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în cauza Mellacher şi alţii c. Austriei, paragraful 53).
Conform instrumentului european aflat în discuţie, ingerinţa statului asupra "proprietăţii" reclamanţilor trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporţionalitate a măsurii cu situaţia care a determinat-o.
In acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului / indemnizaţiei / soldei este prevăzută în Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care conţine prevederi suficient de clare, precise şi accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerinţei, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 872/2010 şi nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
In altă ordine de idei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidenţă tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.
Văzând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte va menţine sentinţa atacată şi, pe cale de consecinţă, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de C.D. împotriva sentinţei nr. 133 din 14 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5509/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5513/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
