ICCJ. Decizia nr. 5527/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5527/2011
Dosar nr. 2950/95/2010
Şedinţa publică de la 22 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2006 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:
- a respins excepţia inadmisibilităţii, reţinând, în esenţă, că este admisibilă excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006, întrucât art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu face distincţie între actul cu caracter normativ şi actul cu caracter individual;
- a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006, invocată de reclamantul P.A.
Pe fondul excepţiei de nelegalitate, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că ordinul a fost emis în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
A reţinut instanţa că, întrucât în cuprinsul ordinului este folosită noţiunea de „taxă specială potrivit legii”, stabilirea în concret a taxei ce trebuie plătită pentru înmatriculare se face prin raportare la momentul la care se solicită înmatricularea, fiind vorba despre taxa reglementată de art. 2141–2143 din C. fisc., denumită taxă specială de primă înmatriculare de la data de 1 ianuarie 2007 şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008, iar, ulterior acestui moment, taxa de poluare.
A reţinut instanţa şi că abrogarea, prin O.U.G nr. 50/2008, a dispoziţiilor art. 2141–art. 2143 din C. fisc. nu are nicio relevanţă sub aspectul legalităţii dispoziţiilor criticate pe calea excepţiei de nelegalitate, întrucât acestea se referă la o taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule.
Totodată, Curtea de apel a reţinut că, în prezenta cauză, fiind învestită cu verificarea legalităţii ordinului în raport cu dispoziţiile legale în temeiul şi pentru executarea cărora a fost emis, nu are de examinat conformitatea O.U.G. nr. 50/2008 cu dreptul comunitar, acest aspect fiind de competenţa instanţei care soluţionează litigiul în cadrul căruia fost invocată excepţia de nelegalitate.
Împotriva sentinţei civile nr. 2006 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul P.A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 din C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurentul susţine că instanţa de fond a realizat o interpretare greşită a actelor deduse judecăţii, deoarece s-a pronunţat în lipsa dosarului de fond care a rămas la Curtea de Apel Craiova şi care conţinea mai multe înscrisuri necesare soluţionării cauzei şi nu a solicitat emitentului actului să depună la dosar toată documentaţia care a stat la baza emiterii ordinului.
Printr-o a doua critică de recurs, recurentul afirmă că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii, întrucât a făcut referire la art. 7 alin. (1) lit. 7 din ordin, iar nu la dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. j), precum şi faptul că instanţa în mod eronat nu a înţeles că excepţia de nelegalitate a fost invocată în raport cu dispoziţiile din C. fisc., din cuprinsul căruia au fost abrogate prevederile art. 2141–art. 2143, care reprezentau temeiul juridic al art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul contestat.
Mai susţine recurentul că instanţa în mod greşit nu a reţinut faptul că dispoziţiile contestate din ordin au fost emise în temeiul şi în executarea art. 2141–art. 2143 din C. fisc., care ulterior au fost abrogate, astfel că prevederile art. 7 alin. (1) lit. j) din ordin au rămas fără suport legal, iar O.U.G. nr. 50/2008 nu este un act normativ cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea căruia să fi fost emis Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006.
Recurentul arată că există un vid legislativ deoarece O.U.G. nr. 50/2008 nu a prevăzut expres faptul că se modifică denumirea taxei prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006, iar adresa Ministerului Finanţelor din 2 iulie 2008 nu reprezintă o modificare adusă ordinului respectiv.
În esenţă, recurentul mai susţine că, ulterior abrogării dispoziţiilor art. 2141–art. 2143 din C. fisc., taxa prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 a rămas fără temei legal.
Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate şi a prevederilor art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat .
Astfel, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., este nefondat, în condiţiile în care, în mod corect, prima instanţă a reţinut faptul că norma a cărei legalitate este contestată stabileşte documentele necesare la înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară, printre care este menţionată, începând cu data de 1 ianuarie 2007, şi dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii.
Într-adevăr, taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule a fost reglementată de Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. (art. 2141 – art. 2143), în perioada 1 ianuarie 2007–1 iulie 2008, dar şi de O.U.G. nr. 50/2008, începând cu data de 1 iulie 2008.
Ca atare, judecătorul cauzei s-a pronunţat pe ceea ce s-a cerut, astfel că au fost respectate prevederile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ.
Pe de altă parte, deşi recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., nu a procedat la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia dintre aceste motive de modificare a hotărârii judecătoreşti.
În fine, şi ultimul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. este nefondat.
Dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor prevede că înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară se efectuează în baza unor documente, printre care, începând cu data de 1 ianuarie 2007, se numără şi dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii.
Actul administrativ unilateral cu caracter normativ aflat în discuţie a fost emis în aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de referinţă.
Ordinul contestat nu reglementează instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în contextul în care această taxă constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în cererea de recurs.
În procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative care au forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Cu alte cuvinte, verificarea legalităţii actului administrativ contestat, pe calea excepţiei de nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispoziţiile legii, iar nu prin raportare la o situaţie de fapt.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar, în acord cu judecătorul fondului, constată că recurenta invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act normativ.
De asemenea, Înalta Curte reţine faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit legii”, utilizată de către legiuitor în cuprinsul normei care face obiectul excepţiei de nelegalitate, nu este restrictivă, adică nu face trimitere la un anume act normativ, ci la întregul ansamblu normativ în vigoare.
Prin urmare, având în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008, „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, 1 iulie 2008, se abrogă art. 2141–art. 2143 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.”, care reglementau taxa specială de primă înmatriculare, în situaţia de faţă nu există un vid legislativ, întrucât „taxa specială, stabilită potrivit legii” este reprezentată de taxa de poluare pentru autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.
În această ordine de idei, trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2008 din această ultimă reglementare instituie obligaţia de plată a taxei care intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.
Pe de altă parte, se cuvine a fi amintite şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care intenţionează să înmatriculeze autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe, într-un cont distinct deschis la unităţile Trezoreriei Statului pe numele Administraţiei Fondului pentru Mediu.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, asupra susţinerilor reclamantului referitoare la incompatibilitatea dintre prevederile O.U.G. nr. 50/2008 şi dreptul european, prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, este competentă a se pronunţa instanţa învestită cu litigiul în fond, întrucât analiza efectuată de instanţa de contencios administrativ în soluţionarea excepţiei de nelegalitate este limitată la verificarea legalităţii actului administrativ în raport cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei potrivit art. 20 alin. ((3) din Legea n.554/2004 sau art. 3041 din C. proc. civ.
La pronunţarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de decizia din 3 iunie 2011, decizia din 9 iunie 2011, decizia din 12 iulie 2011 şi decizia din 12 iulie 2011, decizia din 28 octombrie 2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.A. împotriva sentinţei civile nr. 2006 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5525/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5528/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
