ICCJ. Decizia nr. 5530/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5530/2011
Dosar nr. 1578/57/2010
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2011
Prin Sentinţa civilă nr. 41 din 9 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii B.I.N. şi B.E. în contradictoriu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
- Anularea Deciziei nr. 96 din 12 iulie 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu, prin care a fost respinsă contestaţia reclamanţilor împotriva Deciziei de impunere nr. 6192 din 19 mai 2010;
- Anularea Deciziei de impunere nr. 6192 din 19 mai 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu - Activitatea de Inspecţie Fiscală, prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare în sumă de 642.822 RON, reprezentând TVA şi 300.689 RON majorări de întârziere;
- Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii se arată că edificarea a două case de locuit, partajarea ulterioară pe apartamente şi vânzarea acestora, nu constituie activitate economică, în conformitate cu dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, pentru ca reclamanţii să devină plătitori de TVA, în considerarea tranzacţiilor imobiliare încheiate. Codul fiscal în reglementarea anterioară modificărilor intrate în vigoare la data de 1 ianuarie 2010 nu prevedea obligaţia plăţii de TVA pentru persoanele fizice; vânzarea de bunuri din patrimoniul persoanelor fizice nu constituie activitate economica, pentru ca persoanele fizice sa fie obligate la plata de TVA; vânzarea a 35 de apartamente în perioada 2007-2009 nu constituie activitate economică cu caracter de continuitate; anterior datei de 1 ianuarie 2010, legea nu definea termenul de continuitate; sunt încălcate două principii ale impunerii fiscale, al certitudinii şi al eficienţei; impunerea tranzacţiilor imobiliare încalcă prevederile art. 771 şi art. 83 alin. (3) lit. f) din Codul fiscal referitoare la impozitul pe venit; vânzarea a fost efectuată în calitate de soţi coproprietari şi nu de asociaţi în participaţiune; modul de calcul este greşit, deoarece nu a fost exercitat dreptul de deducere al TVA aferent materialelor achiziţionate şi prestărilor de servicii.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 127, 141 din Codul fiscal.
Pârâta a depus întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 127 din Codul fiscal, reclamanţii au desfăşurat activităţi economice producătoare de venit, astfel ca erau obligaţi să se înregistreze ca plătitor de TVA, actele de impunere fiind legale, iar potrivit art. 9 din Codul de procedura fiscală, nu era obligatorie audierea contribuabililor.
Instanţa, examinând acţiunea reclamanţilor, faţă de probele administrate în cauză şi normele legale aplicabile, a constatat următoarele:
Prin Decizia de impunere nr. 6192 din 19 mai 2010 emisă de pârâtă şi întocmită în baza raportului de inspecţie fiscală nr. 6191/2010, s-a reţinut că reclamanţii datorează bugetului de stat suma de 642.822 RON TVA şi 300.689 RON majorări de întârziere.
Reclamanţii au urmat procedura administrativă de contestare a actelor fiscale de impunere, iar prin Decizia nr. 96/2010 a fost respinsă contestaţia.
Reclamanţii au efectuat în perioada 2007-2009, 35 de tranzacţii imobiliare, prin dezmembrarea imobilelor finalizate.
Organele fiscale au apreciat ca potrivit dispoziţiilor Titlului VI din Codul fiscal referitoare la TVA, reclamanţii prin vânzarea celor 35 de apartamente au desfăşurat activitate economică în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, astfel că persoanele fizice au devenit persoane impozabile din perspectiva TVA.
Potrivit art. 126 din Codul fiscal:
Din punct de vedere al taxei sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) operaţiunile care, în sensul art. 128-130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, în conformitate cu prevederile art. 132 şi 133;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acţionând ca atare;
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2). În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
În Normele Metodologice din 22 ianuarie 2004 de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, se arată la pct. 2.1 că nu are caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale.
Din interpretarea textelor legale enunţate anterior, reiese că TVA se aplică doar persoanelor impozabile care realizează operaţiuni impozabile, în urma desfăşurării unor activităţi economice în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Interpretând dispoziţiile art. 126 din Codul fiscal, reiese ca trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii pentru ca vânzarea de apartamente sa fie privita ca o operaţiune taxabilă, respectiv să fie considerată ca o livrare de bunuri, iar tranzacţiile sa fie considerate activităţi economice prin care să se urmărească obţinerea de venituri cu caracter de continuitate. Din interpretarea dispoziţiilor art. 127 din Codul fiscal, reiese ca pentru ca o persoana sa devina persoana impozabila, trebuie ca o tranzacţie imobiliara să fie desfăşurată în mod repetat, iar venitul obţinut sa aibă caracter de continuitate. În speţă, reclamanţii au achiziţionat terenul şi au întocmit documentaţia cerută de Legea nr. 50/1991, fiind obţinute autorizaţiile de construire pentru două locuinţe, dar care, ulterior, au fost partajate în mai multe apartamente ce au fost vândute către mai multe persoane, aspect determinant pentru intenţia reclamanţilor de a desfăşura o activitate economica din care să obţină un venit cu caracter de continuitate, ceea ce a determinat atribuirea calităţii de contribuabili pentru reclamanţi şi obligaţia acestora de a se înscrie ca persoane plătitoare de TVA. Reclamanţii au încasat în urma vânzării de imobile un venit de 3.383.276 lei, peste plafonul de scutire de TVA, iar aceştia au devenit plătitori de TVA. În privinţa modului de aplicare a cotei standard de 19% asupra bazei de impozitare, au fost aplicate prevederile art. 140 din Codul fiscal pentru operaţiuni impozabile care nu sunt scutite de taxa sau care nu sunt supuse cotei reduse. Reclamanţii nu au fost înregistraţi în scopuri de TVA şi în consecinţă nu au beneficiat de dreptul de deducere al taxei. Deductibilitatea TVA, potrivit legislaţiei specifice, operează doar din momentul la care persoana impozabila se înregistrează în scopuri de TVA, obligaţie pe care reclamanţii o aveau începând cu data de 1 septembrie 2008, dar pe care nu au îndeplinit-o, astfel că până la data la se va îndeplini aceasta formalitate, nu au posibilitatea deducerii taxei.
În consecinţă, faţă de considerentele în fapt şi în drept expuse anterior, s-a apreciat că acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii B.I.N. şi B.E. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu este nefondată şi a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, reclamanţii au formulat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi invocând ca temei legal prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanţii au arătat, în esenţă, următoarele:
Curtea de Apel Alba Iulia a respins în mod greşit acţiunea, întemeindu-şi sentinţa pe prevederile art. 127 din Codul fiscal, text care a suferit modificări esenţiale, aplicabile începând cu anul 2010. Acest articol a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2009, modificare în vigoare de la 1 ianuarie 2010, potrivit căruia intră în sfera persoanelor impozabile şi persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile. În concluzie, perioada înăuntrul căreia a fost efectuat controlul nu este supusă prevederilor O.U.G. nr. 109/2009, astfel că taxa pe valoare adăugată nu este datorată de către reclamanţi.
Prima instanţă, prin hotărârea pronunţată, a încălcat dreptul la apărare al reclamanţilor. Aceştia nu au contestat doar obligaţia de plată a taxei pe valoare adăugată, ci şi modul de calcul al acesteia, arătând că în mod greşit a fost aplicată cota standard de 19% asupra preţului declarat în contracte. Taxa pe valoare adăugată este neutră, se achită de cumpărător şi care, în cazul unei persoane fizice care achiziţionează un bun, este inclusă în preţul plătit. Prin urmare, procedeul ce ar fi trebuit aplicat ar fi fost cel al sutei mărite, descris la pct. 23 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal. Pentru aceste considerente, s-a solicitat efectuarea unei expertize contabile privind modul de calcul al TVA, probă agreată şi de intimata pârâtă, însă, instanţa a respins cererea ca neconcludentă, cu toate că administrarea acesteia era utilă cauzei, iar, prin respingerea ei, instanţa a încălcat dreptul la apărare al reclamanţilor.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, precum şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru argumentele expuse în continuare.
Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamanţii B.I.N. şi B.E. au contestat Decizia nr. 96 din 12 iulie 2010 emisă de DGFP Sibiu şi Decizia de impunere nr. 6192 din 19 mai 2010 prin care aceştia fuseseră obligaţi la plata sumei de 943.511 RON, reprezentând taxă pe valoare adăugată şi majorări de întârziere aferente acestei taxe, considerând că nu au calitate de persoană impozabilă din punctul de vedere al TVA. Instanţa de fond s-a pronunţat în sensul că reclamanţii, efectuând 35 de tranzacţii imobiliare, au desfăşurat o activitate economică din care au obţinut un venit cu caracter de continuitate, ceea ce le atribuie calitatea de plătitori de TVA, în considerarea prevederilor art. 127 din Codul fiscal.
Hotărârea instanţei este nelegală întrucât aceasta a soluţionat acţiunea reclamanţilor fără a ţine seama că aceştia, printre altele, au contestat modul de calcul al TVA, aspect asupra căruia Curtea de Apel nu s-a pronunţat. Prin hotărârea atacată instanţa a respins acţiunea ca nefondată, dar nu a lămurit chestiunea referitoare la modul de calcul al taxei pe valoare adăugată, aspect esenţial al cauzei, având în vedere că se formulase în acest sens o cerere de efectuare a unei expertize contabile, probă care, însă, a fost respinsă ca neconcludentă. Reclamanţii solicitaseră ca expertul, în cazul în care se datorează TVA, să se pronunţe cu privire la data de la care ar fi trebuit să se înregistreze ca plătitori ai respectivei taxe şi să se facă un calcul al TVA-ului după procedeul sutei mărite, invocându-se jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (cauza C- 317/1994 Elida Gibbs). În condiţiile în care reclamanţii au contestat modul de calcul al TVA, proba cu expertiza contabilă era pertinentă şi concludentă întrucât avea legătură cu obiectul cauzei şi tindea la rezolvarea acesteia, astfel că nu trebuia respinsă, cu atât mai mult cu cât şi pârâta s-a declarat de acord cu administrarea probei.
Procedând, însă, în modul expus mai sus, instanţa nu a soluţionat în totalitate acţiunea reclamanţilor, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va fi admis recursul reclamanţilor, va fi casată sentinţa recurată iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea efectuării expertizei contabile despre care s-a făcut vorbire mai sus, în sensul calculării taxei pe valoare adăugată după procedeul sutei mărite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de B.I.N. şi B.E. împotriva Sentinţei civile nr. 41 din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5441/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5544/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
